Când el a murit…

Mă bucur că, în sfârșit, pleci. Mă săturasem să-ți strâng ciorapii aruncați peste tot, să-ți adun resturile de chipsuri agățate prin barbă și să cobor, iar și iar, capacul de la toaletă. Tu râdeai, crezând că tot ce faci e o formă jucăușă de tachinare. Și eu râdeam, crezând că brațele tale puternice, suflul tău cald și ochii pierduți sunt doar ale mele, să le folosesc când vreau, cum vreau. Acum… Fata se ridică de pe scaunul la care dictase ultimele rânduri și verifică dacă el doarme cu adevărat. Acum dormea și câte 20 de ore pe zi. Nu mai era timp pentru brațe puternice și ochi pierduți. Nici ea nu mai avea ce să strângă, ce să adune. Pentru cele mai grele treburi o ajuta o infirmieră. Iar ea dicta scrisori aplicației care-i transcria cuvintele. Pentru că se decisese să-și explice gestul, deși nu prea mai era nimeni interesat ce va face ea după. Toți se îngrijorau doar pentru el. Cine o să mă strângă pe mine? Fata își reîncepu dictarea fără să observe că pleoapele lui fluturaseră scurt, mâna îi căzuse de pe piept și degetele, doar două dintre ele, se mișcau ca prin apă, tot mai lent. Cine o să mă strige pe mine când nu vom mai fi? Oare câți curioși vor asculta scrisorile și vor înțelege că nu există viitor? Viitorul e un excrement al prezentului. Nu e nicio înflorire, nu e nicio expansiune, niciun dincolo. ”Dincolo” e o defecare permanentă. Buzele i se lipiră uscate, gâtlejul căută o pauză. Cuvintele continuară să-i colinde mintea, dar ochii ei pierduți nu aveau cum să le prindă. Degetele lui se opriră din tremurul acvatic, se crispară, crengi chircite de un pustiu ascuns în carne și crăpară liniștea în care căzuse fata. Auzi pocnitura, dar nu se întoarse. Stătea, abia respirând, cu irișii străbâtând albul ochilor de la un capăt la celălalt ca să afle răspunsul fără să se uite. Un ”gâlț!” prelung îi tulbură nemișcarea și-i traversă tot esofagul, prăbușindu-se în golul din stomac. Restul scrisorii din minte i se împrăștiase în răcoarea care o cuprinsese și întrebări-speranțe tropăiau printre dinții încleștați. Era în acele momente de incredulitate în care tot ce simți îți spune că a murit deja, iar tu speri să nu se fi întâmplat asta. Nimeni nu vede dincolo de propria lui alegere. Atât îi trecea prin cap. O replică stupidă dintr-un film vechi. Dacă a murit, înseamnă că… ce? Să continui scrisorile și abia apoi să…? Nimeni nu vede dincolo de propriile alegeri. Să te ia naiba, îi striga mintea, dar blocajul în care căzuse i se părea dintr-odată dulce, cald, ca un somn venit pe neașteptate și în care cazi fără împotrivire. De ce nu se întâmplă până la capăt? De ce trebuie să fiu martoră la tot ce urmează? Pentru că viitorul e un excrement al prezentului. Și dacă, totuși, n-a murit, doar s-a mișcat, după atâta luni, s-a mișcat pentru prima dată și eu stau ca proasta cu spatele și nu-l văd? Sinusurile feței i se aprinseră ca într-o explozie, obrajii se înflăcăraseră, dar corpul nu i se mișca. Mai stau puțin, poate mai face o mișcare, scoate un sunet, ceva. Dacă mă voi întoarce acum, voi ști. Și nu vreau să știu. Nu vreau să aflu. Vreau să se termine acum. Să mor cu speranța. Să rămână doar un nenorocit de poate. Dar fata s-a întors.

… strigătul ei s-a auzit până în viitor.

(Ioan Antoci)