Varşovia. 11 nov. 2008. Restaurantul aeroportului. Pipotă goală, de frica zborului. Meniu în poloneză. Noroc cu serialul ăla, Arabela şi pane Rumburak.

Chelnerul mi-o taie în polongleză: seria e cehă, pane!

Adică băieţaşul e deştept. Lasă că am ciugulit şi eu limbi străine, printr-a şasea.

„I want a snack!” îi arunc eu cu accent de film rusesc, dar gât uscat.

„Proszę?! The duck?” se cocoşeşte ospătarul, dar foamea îmi bălăngăne capul în ritmul calului.

După 35 de minute, băieţaşul îmi acostează în faţă o barjă plină cu morcovei-puişori, portocale în pieliţă, frunzuliţe şi ierbuşoare plutind în băltoaca de sos acrişor şi de sânge scurs din pieptul sărăcuţei raţe. Nie, dziękuję!

Iarna 2008-2009: mă îndop cu franceză şi cu filme. Şi nu chiar degeaba.

Cannes. 14 iulie 2009, pe Croazetă, cu Mediterana în faţă şi cu Franţa în spate. Înfulec „avec grand plaisir quelque chose”, când văd în zare vasul de croazieră „Canard a l’orange” înaintând cu viteză spre un iceberg mut de uimire. Încremenesc cu franzela în farfurie când La Serveuse îmi „măcăie” cum mâncasem bucatele altuia şi cum noua încărcătură are nevoie de un ponton pântecos şi primitor.

Raţa poloneză nu-i ca aia franceză, îmi şuieră briza Coastei de Azur. Deci, cu vin roşu, sec de-mi încleştează pliscul, îi acord pompoase funeralii bietei „canard” ca o bătrână „renard”.

Iaşi. 14 oct. 2013, aşteptând trenul. Ospătarul mă îmbie cu raţă leşească, friptă „pi jăratec”, umplută cu sarmale, rumenită la cuptor în oală de tuci, unde înotase în baiţ de „bordo” printre legume mexicane. Doamne ajută!

8 nov. 2014. Acasă, în comuna Răţeşti. Mâine mă însor cu Margareta, fata lui nea Răţoi. O fi ea sâsâită şi cu mers legănat, dar o iubesc pentru că e răţuşca mea. Moare când o alint Bobocel.

9 nov. 2014. Peste câteva luni o să avem şi un puişor. Trebuie să-i clocesc un nume bun, poate ceva cu D…

(Ioan Antoci)

O altă variantă a acestei povestiri a apărut pe liternautica.com