Cum e să ai ca exercițiu de scriere cea mai ofertantă temă din lume (după moarte, desigur) și să nu poți scoate nimic, nici măcar atât cât să treacă drept  ”un text”. Deci, fără text de data asta? Se poate?

Normal că întrebările curg. De ce nu am ce să scriu despre? Un scriitor – bine, nu eu – dar un scriitor ar putea încropi ceva, ceva măcar acceptabil. Sau poate eu nu am… niciodată? sau nici nu știu ce înseamnă? și alte prostii de felul ăsta care nu ajută pe nimeni. Iar textul, că un text tot se naște în capul tău, te umple de greață și de lehamite.

Ah, știu. Scormonesc prin hard. Sigur-sigur am ceva care, tăiat pe ici-colo, pilit pe dincolo, ar încăpea în temă. S-ar înghesui în ea până ar crăpa-o în patru. Sau în opt.

Normal că descopăr ceva. În hard, desigur. Nu e chiar ce-mi trebuie, am nevoie de mult șmirghel și rezultatul ar putea mirosi a eșec, chit c-ar străluci a temă.

Hai să vedem ce-mi iese:

Tai titlul, că nu se potrivește nici nu textul, nici cu tema. Deci, fără titlu, deocamdată. Citesc o dată, încă o dată ca să mă conving că am multă muncă și a treia oară ca să mă conving că poate mă lovește muza.

Totuși. Măcar prima frază, ia să vedem: ”Primul era ca un vâjâit fin de gentuţă cu sticlă de apă înăuntru care tăia aerul într-o rotire nebună de copil de grădiniţă care tocmai spărgea un cap blond cu ochi verzi.” Va fi greu, îmi zic. Hai la redactat. ”Primul era fusese un vâjâit fin al gentuței cu sticlă de apă înăuntru care tăia tăind aerul într-o rotire cu rotiri nebune de ale copilului de grădiniță care spărgea un cap blond cu ochi verzi.”

F…! va fi greu. Și mai am vreo 8 paragrafe, la fel.

Să încerc o redactare mai rapidă: ”Al doilea avea acorduri grave de Fur Elise şi parfum de gladiole albe, ca răspuns entuziast la interpretarea impecabilă a unui după un London bridge învăţat de pe cutia unui pian de jucărie roşu. Al treilea, furat printre unduitul îmbietor la odihnă al frunzelor crude de porumb primăvăratec, (what the f…? n-o să se înțeleagă nimic, dar hai să las, că m-a apucat nostalgia) s-a înfăţisat în toată splendoarea, la premierea cu coroniţe, după ce a înţeles rostul escradrilelor de avioane cu mesaje romantice aruncate peste gard, în fugă, prin nămeţii tropăiţi de frica de întuneric.

Al patrulea, (tai, tai, tăiat) rădaşcă ţintuită de bold în scârţietoarea dintr-o unei cutie cutii de chibrituri jumătate de an, mesaj emoţionant ascuns între filele gramaticii de limbă rusă, s-a deschis ca un tremur foşnit al rochiei cu pliuri ce se boţea neglijent pe scaunul unde curajul (tăiat, că sunt aberații siropoase pline de emfază). Al cincilea a fost prea ciudat, (într-adevăr, îmi amintesc și acum) născut din Aminul unei rugi la o întâlnire aranjată când  crucile se desenau în oglindă şi nimeni nu mai înţelegea dacă dumnezeul iubirii o fi acelaşi sau diferit. (oh, asta voi lăsa, ce filosofie literară: cruci în oglindă și dumnezeul iubirii, vai, cât de frumos, dar să văd dacă rămâne până la final)

Al şaselea avea un gust de miere amestecată cu fructe acrişoare, proaspăt culese, zăbovind şăgalnic pe buze şi pe gene, chemând chema otrăvitor şi amăgind nădejdea că totul nu e o farsă.

Al şaptelea a fost aproape de perfecţiune, izvorât pe ostrovul scăldat de ape şi licurici nevinovaţi, scânteietoare amintire a amintirea unei flori galbene pe un tăpşan verde mimată (mă  duc să beau niște apă, prea mult dulce) în disperare pe un peron apatic, la geamul unui tren.

Al optulea, era al unui un înger cu ochii azurii, descoperit în grădina binelui şi a răului, (cam teologic textul ăsta) care a învins pentru totdeauna (trebuie să tai restul, că e prea lame și inexact, da, ăsta e cuvântul, toate astea sunt foarte inexacte).

Uf, am tăiat mai bine de jumătate din text și tot nu e bine. Și nici titlul n-a răsărit de undeva. Mă enervează sentimentul că până și amintirile astea nu mai reușesc să spună mare lucru despre aproape nimic. Chiar Moartea zicea, într-o carte răsfoită recent, că, de fapt, cuvintele îngroapă, nu învie.

Deci, n-am titlu, n-am text, n-am nimic. Vorba aceea: dacă dragoste nu am, nimic nu sunt.

Așadar, dragi cosmici, am decis. Despre Dragoste?! Fără texte.

(Ioan Antoci)