Ronţăiam mere şi pictam scoarţa mesteacănului din faţa atelierului, aruncând ţintit cotoarele. Îmi părea bine că-i vorbisem toată săptămâna despre Raphael şi îngerii lui bucălaţi.

„N-am mai întâlnit o renascentistă până acum”, îmi zicea, luând o mină mult prea cuvioasă pentru statura lui înaltă, în timp ce-şi „crepona” pletele în zulufi negri ca ai rabinilor. Buzele lui, însă, n-ar fi rostit niciodată psalmi, oricât ar fi încercat. Nici nu i-aş fi cerut-o. Exerciţiul otrăvitor de a-l privi mă convingea tot mai mult că era un prinţ evadat din Tartar.

„Să comandăm nişte ambrozie pentru mai târziu?”, îl tachinam eu când dădea semne că ar dori să încheiem ziua.

El râdea, asigurându-mă că n-are rost să-mi ratez Edenul pentru un muritor. Era dispus să-mi pozeze pentru încă un tablou. Chiar credea în talentul meu.

Aş fi preferat, mai degrabă, să mă alerge pe plajă, în crepuscul, şi apoi să mă culeagă, în zori, din spuma mării.

„De Botticelli ai auzit?”, prelungeam eu despărţirea, aruncându-i ultimul măr. După ce-l devora cu înghiţituri politicoase, se îmbrăca, răstignindu-mă între pensulă şi şevalet.

Eu muşcam din el, cu buze încremenite, visându-mă o Evă fără călcâie.

(Ioan Antoci)