Sau, voi fi, cândva. Deocamdată, asta sper. Asta îmi cântă, în surdină, tremurul pupilei negre. Căci nu poţi focaliza decât una pe rând. Şi din alunecarea asta de pe un ochi pe celălalt, rămâi doar cu întrebarea. Şi cu speranţa că într-o zi, când vei focaliza ambele hăuri, te vei întoarce cumva la suprafaţă. Cu tine.

Aşa cum eram, cu sprâncene încruntate şi păr tuns în formă de caschetă, alergând în pantofi cu tocuri ascuţite, pe trotuarul crăpat din faţa casei, spre poarta pe care o închidea, cu lacrimi în ochi, mama. Şi, cât ţinea de zăvorul ruginit, mă implora să nu vin după ea. Dar mâinile mele neputincioase, cu unghii înverzite de troscotul rupt pentru iepuraşi, se luptau cu zăvorul blocat, iar picioarele, ca două răbojuri vineţii, îşi crestau întărâtate cutele porţii de fier. Poartă pe care o sudase tata, acum scorojit şi zbârnâind ca un electrod gata să azvârle o flamă care să te lovească în retina uitării. Dar nu am uitat. Şi când, în sfârşit, am smuls piedica ce-mi aţinea urmărirea, ochii nu mai deosebeau drumul de şanţuri şi pieptul costeliv cocoşa în ritmuri sacadate butonii cămăşii.

Între mine şi lume nu mai rămăsese decât o respiraţie mecanică şi o mare de întrebări. Şi de speranţe. Iar după ce le-am traversat şi am eşuat pe uscatul răspunsurilor, căile se risipiseră şi a trebuit să desenez un drum nou, o cărare doar a mea pe care călătoreşte şi azi speranţa că, într-o zi, voi reuşi să mă clintesc din faţa acelei porţi, voi reuşi să cobor din papucii ăia îngrozitori ca să-mi izbesc tălpile de cimentul rece, călărind beţe imaginare în trap regal, râzând necuviincios şi lăbărţat, în timp ce-mi privesc părinţii cum mă admiră pentru că sunt Ioan, fiul lor.

Iar tu privind, nu în oglindă, vei simţi în râsul lor că au fost părinţii tăi. Nu uita.

(Ioan Antoci)