În Centrul Cosmic, soții Tulpim și Teorama luau prânzul.

Ultimele fire de nisip auriu se scurgeau în diorologiul de pe masă.

– Pauza e pe sfârșite, zise Teorama.
– E timpul să ne întoarcem la muncă.

Tulpim întinse mâna după diorologiu, ca să-l întoarcă. Teorama se oferi să-l ajute. Ochii îi luciră, privind pulberea incandescentă.
– Ar trebui să ne dea pauze mai lungi.
Teorama luă clepsidra de aur și o scăpă, ca din greșeală, pe podeaua întunecată.
– Ai înnebunit? sări Tulpim, încercând să prindă firele aurii care se împrăștiau peste tot. Prea târziu. Spulberate de un suflu venit de nicăieri, firele de nisip auriu se răspândiseră în tot Centrul Cosmic și dincolo de el. Bătrânul ceasornicar scăpă o lacrimă, văzându-și diorologiul sfărâmat. Femeia de serviciu părea că regretă și ea dezordinea provocată.
– Lasă, că-l strâng pe tot înapoi. Nu mai fi supărat.
– Era timpul lui preferat. N-o să treacă asta cu vederea.
Teorama își luă mătura și se apucă de strâns. Firele aurii se stingeau unul câte unul sub coada măturii negre. Tulpim merse la masa de lucru și meșteri o clepsidră nouă pentru
firele întunecate.
– Până se trezește șeful, îl strângi pe tot. Să nu-ți scape niciun fir.
Tulpim se așeză într-un balansoar, așteptând-o pe Teorama să termine de măturat nisipul răspândit în toate cotloanele Centrului Cosmic și dincolo de el.
Rostogolit prea tare de suflul venit de nicăieri, un fir auriu se aprinse și străluci, luminând praful din jur și lacrima lui Tulpim.

(Ioan Antoci)