În Centrul Cosmic, venise seara și soții Tulpim și Teorama se pregăteau de odihnă. Fusese o zi tare ciudată, cu accidentul stupid și spargerea timpului. Teorama strânsese firele aurii ale vechiului diorologiu, iar Tulpim, mulțumit, își încetase legănarea în balansoar. Nici nu mai verificase numărul firelor pierdute. Totul încremenise. În timp ce luau cina, primiră un mesaj de sus. „Am vrea să ne dați o mână de ajutor ca să terminăm mai repede proiectul ăsta nou. Șeful se ocupă personal de ultima piesă, dar ne întreabă pe toți ce nume să-i dea. Poate aveți și voi vreo sugestie, Tic și Tac.”

Nu era prima dată când cei de sus îi luau peste picior pe Tulpim și Teorama. Se obișnuiseră. Oricum, tot la mâna lor vor ajunge cu toții, într-un sfârșit.

– Auzi, Tic și Tac, oftă Tulpim. Ce să fac dacă am ticul ăsta să mă dau în balansoar? Mă relaxează. Ce-i greșit în asta? Nu deranjez pe nimeni.

– Pe mine mă enervează mai tare Tac ăsta. Adică ce, vorbesc prea mult? Nu le place că spun adevărul? Păi, n-o să scăpați prea ușor de mine, dragilor. Sunt doamna de la curățenie. Dacă faceți mizerie, trebuie să fie cineva să curețe în urma voastră. Să știi că de data asta m-au supărat rău de tot.

– Lasă-i, nu te amărî și mai mult. Ce-i drept, uneori le cam faci morală și tot timpul apari neanunțată. Începe să le fie frică de tine.

– Ei bine, de acum o să fiu mută și surdă la orice rugăminte, o să-mi fac treaba de curățenie și gata. Cui nu-i place, să vorbească cu șeful. Lasă, că nici pe tine nu te au la inimă. Te urmăresc toată ziua și dacă văd că te dai în balansoar, opresc tot lucrul și pierd vremea. Cum te ridici și lucrezi la diorologii, să vezi cum se agită și se panichează că-i târziu și nu mai au timp să termine ce au început.

– Atunci o să ascund balansoarul în atelier și n-o să mai știe nimeni când mă relaxez și când lucrez. Mai degrabă hai să le dăm un răspuns ăstora de sus, ca să nu spună că nu ne interesează. Tu ai văzut piesa asta ultimă despre care vorbesc toți? Știi ceva despre ea?

– Habar n-am, personal n-aș vrea să am de-a face cu nimic din proiectul ăsta. Dacă șeful îi dă drumul, îți dai seama câtă treabă o să am? Câtă curățenie e de făcut?

– Pe mine mă miră că nu mi-a arătat deloc nicio schiță, nimic. Stă și lucrează toată ziua în grădină, acolo, singurel, și-mi mai cere, din când în când, diorologiul. Cică să testeze nu știu ce, ceva pe care tot îl numește „viu”.

– Dacă ar fi după mine, „viu” ăsta e cel mai nepotrivit nume. „Viu” îmi sună a agitat și care face multă, multă mizerie. Tot timpul trebuie să strângi după el.

– Da, și mie mi se pare agitat, unul care se plânge tot timpul. Am impresia deja că mă va stresa atât de tare c-o să stau permanent în balansoar.

– Hai, liniștește-te, ca să nu-ți superi inima și așa slăbită.

Un alt mesaj venit de sus, chiar de la șef, le întrerupse discuția. „Dragii mei, v-ați gândit la vreun nume? M-am hotărât să las proiectul pe mâna lui, să-l conducă el mai departe, dar m-am blocat la nume… aici veniți voi cu sugestia. Trebuie să fie ceva rezonant, impunător și memorabil. Ceva care să vă placă și vouă de vreme ce m-am gândit să vă las pe voi să-l ajutați.”

Tulpim și Teorama rămaseră ca loviți de palma șefului, așa cum o pățise mai de demult unul dintre sfătuitorii lui când a cerut o avansare. Deși nu le plăcea deloc misiunea cu care fuseseră însărcinați fără să fie măcar întrebați, știau că nu trebuie s-o greșească. Dacă află ăla, șefulețul nou, că numele pe care-l poartă l-a primit la sugestia lor, o să aibă viață grea cu el. Cei doi soți se priveau, așteptând fiecare de la celălalt o soluție.

– Eu zic să-i spunem TAC. Măcar așa nu ne va plictisi cu vorbăria lui, îndrăzni Teorama. Să ne amintim  întotdeauna cum ne-a plesnit decizia șefului.

– Dacă tot putem alege orice, mă gândeam mai degrabă la TIC, îi răspunse Tulpim. Până la urmă, poate îl convingem să ne fie prieten și ăia de sus n-o să se mai ia de noi. O să aibă altă țintă pentru poreclele lor.

– Nu, trebuie să fim uniți în asta. Trebuie să gândim tactic.

– Mai ales că e ceva viu, nu ca noi.

– Știu: Tic și Tac.

– Prea lung. Ce zici de Tic-Tac?

– Ăsta e. Perfect, Tulpim!

– Mi se pare rezonant și impunător.Tic-Tac.

– Și destul de memorabil.

Mulțumiți de rezultat, cei doi soți transmiseră mai sus sugestia lor. Se pregăteau de culcare când sosi un nou mesaj. „Dragii mei, una caldă, alta rece. Am fost informat de unul dintre foștii mei sfătuitori – știți voi care, nu-i spun numele – despre accidentul de azi, despre care nu mi-ați spus nimic, lucru de înțeles. Dar, se pare că Teoramei i-a scăpat un fir și lucrurile s-au complicat rău de tot, căci firul respectiv a nimerit în lacrima ta, Tulpim. Mi-a schimbat tot proiectul. Sfătuitorul s-a oferit să se ocupe el de situație, dar l-am refuzat, nu e de încredere. O să-l pun pe Poli-tic să rezolve problema și, dacă îi iese bine, o să conducă tot proiectul cândva. Ăsta e testul lui. Iar voi, ca să nu vă dau afară pentru neglijență – unde v-ați putea duce, mă întreb, ha-ha! – o să-l ajutați cum puteți voi mai bine. Și da, sugestia voastră a fost bună, doar că am modificat-o puțin. Tic-Tac prea semăna cu poreclele voastre, iar Tic prea scurt pentru cineva care o să aibă și urmași. De aceea, i-am zis Poli-tic. Un conducător. Sper să nu mă dezamăgească. Succes în noua voastră misiune și un singur avertisment: nu-l lăsați pe Poli-tic sub nicio formă sau împreujurare să fie cumva sfătuit de știți voi cine, nu-i mai pomenesc numele. Hai, curaj și răbdare!”

 (Ioan Antoci)