Într-o vară, când căldura zăpuşitoare a Ieşului se cuibărise şi în bojdeuca Ţicăului, învăţătorul Ion Creangă şi fiul lui, Constatin, pe care tătâne-său îl dezmierda Ticu, se răcoreau, stând la umbră în dosul casei. Fugăreau dogoarea, speriind-o cu nişte abecedare vânturate, proaspăt aduse de la Bucureşti. Însă Ticu, un băietan vioi şi cu mintea sprintenă, tot se toropea şi se moleşea în aerul cald.

Ion Creangă privi la el cu drag, apoi, închizând ochii, îşi coborî gândurile în ştioalnele reci şi înviorătoare ale amintirilor din copilărie, când se scălda în voie prin toate bălţile. Văzu acolo, în acele ape, tot felul de chipuri de oameni cu guri largi care strigau către el să vină să se scalde, dar, de la o vreme, strigătele se prefăceau în ţipete după ajutor că se îneacă. Printre gene, îl văzu din nou pe Ticu şezând ca o cârpă moale, fără viaţă. Ion Creangă lăsă vânturatul abecedarului şi-l stropi cu apă din ulcica de pe masă.

– Tare ar merge un scăldat, băiete! îi zise lui Ticu.

Băiatul sări ca ars de la apa călduţă, apoi se posomorî la loc.

– Bine zici, tată, dar eu unul nu-mi vâr pielea în puturosul ăla de Bahlui.

– Eu chiteam la ceva ca să ne răcorească de-adevăratelea, zâmbi pe sub mustaţă Ion Creangă.

– Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul? sări Ticu, lovindu-şi capul împănat cu păr negru de ştiubeiele agătaţe de grinzi.

– Întocmai, îl mângâie tătâne-său.

Lui Ticu îi pieri veselia în timp ce-şi scărpina căpăţâna. Veni lângă tatăl lui şi-i cuprinse mâna.

– Nu zicea mama că acu’, cu ruşinea asta, nu trebuie să mai călcăm pe acolo? Că o să râdă lumea de tine şi de mine? Că eşti un prost scris?

– Mama ta zice multe. Pe noi nu ne interesează ce zic alţii.

– Unii sunt cam palavragii şi o să ne scoată vorbe urâte. O să ne strice tot cheful. Mai bine mergem la baia turcească.

– Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie.

– De bucurie aş vrea să am parte şi eu, da’ e cale lungă până la Neamţ, tată. N-ajungem decât după ce asfinţeşte soarele.

– Ce asfinţit? se ridică învăţătorul. Ai uitat de zmeii lui moş Ion Roată? Dacă le dăm niscaiva ovăz, ne poartă în zbor până în Humuleşti.

Ochii lui Ticu se aprinseră mai tare ca soarele şi băiatul ţopăi ca pişcat de purici. Ion Creangă strânse abecedarele într-un teanc şi le privi cu un zâmbet.

– Da’-i musai să nu ne vază nimeni de prin Vatra satului sau Delenii. Că apoi o să ne ducă buhul până-n Fălticeni.

– Nimeni, tată, chicoti şi Ticu, care deja nu-şi mai încăpea în piele că o să colinde locurile despre care îi povestea, serile, tatăl lui.

– Şi, Ticule, nu se zice prost scris, ci proscris, adică un om deosebit care nu-i suferit de ceilalţi semeni de-ai lui din cauza invidiei şi a prostiei lor.

– Ştiam eu că-i tot despre prostie treaba, zise Ticu. Refuză teancul de abecedare şi dispăru în casă, sărind de pe un picior pe altul.

Învăţătorul îl urmă, murmurând pentru sine: Auraş, păcuraş, Scoate apa din urechi, Că ţi-oi da parale vechi, Şi ţi-oi spăla… eh, am uitat.

Zmeii lui Ion Roată se înfruptară din ovăzul adus de Ticu şi Ion Creangă şi, plătindu-i 5 gologani moşului, cei doi se cocoţară pe capră, coborâră colina Copoului şi mânară trăsura sub soarele arzător spre dealurile ce se topeau în zare.

Trecură ca o vijelie prin sătuce şi Târgul Frumoasei, răzbiră dealul Păşcanilor, dar, când ajunseră în vârful colinei, în mijlocul codrului, le ieşi în cale o arătare încât zmeii lui Ion Roată, mai-mai să-i izbească de copaci cu tot cu trăsură.

Un spân roşcat, cu o desagă în vârful unui toiag, cu haine zdrenţuite, se apropie de cei doi, încă speriaţi de întâmplare.

– Bun întâlnişul, voinicilor! Nu aveţi un loc şi pentru mine, sireacul? Că mă rătăcii prin părţile istea!

Ion Creangă îl măsură din cap până în picioare.

– Apoi, aşa se cade să aţii calea drumeţilor? Să sperii caii şi pe stăpânii lor?

– Să-mi fie cu iertare, mărite, că simt că ai vorbă aleasă, dar văzând că vine asfinţitul, mă temui să nu rămân prin codrii iştea întunecaţi, la mila jivinelor.

– Da’ de unde vii, cumetre, şi încotro te duci?

– Apoi, de la Ieşi, şi drumul meu către Cetatea nemţilor mă duce. Că vin de departe cu o solie.

– Ce stăpân îşi trimite solia fără măcar un cal? Nu pare să fie o solie grabnică, continuă Ion Creangă.

– Da’ văd că şi mintea îţi merge, învăţatule. Şi parcă te-aş cunoaşte de undeva.

Auzind acestea, Ion Creangă îşi întoarse capul spre cai.

– Iar pe tine te văd cam şiret şi umblând cu ascunzişuri, vere. Ori ne spui care-ţi e rostul, ori ne laşi să ne vedem de drum, îi strigă şi Ticu, ţinându-se de mâna tatălui.

Ion Creangă şi Ticu se uitară unul la altul. Îşi întoarseră spatele spre spân.

– Oare să-l luăm cu noi?, îşi întrebă Ion Creangă fiul.

– N-arată a om de credinţă!, răspunse Ticu. Şi, ai uitat? Noi vrem să nu ne ştie nimeni.

Cei doi îşi întoarseră privirile spre spân.

– Dar măriile voastre, încotro? Poate aveţi alt drum decât mine şi vă aţin calea degeaba. Şi n-am apucat să vă aflu numele, că nu-i a bună să stăm ca străinii în pustietatea asta.

– Văd că te afli şi mare iscoditor, prietene. Eşti de la vreo gazetă?

– Ce-ai aia gazetă? se miră spânul.

– De pe ce meleaguri vii, drumeţule, de n-ai auzit de gazetă?

– Ah, acum, că întrebaşi, mi-am amintit. Nu eşti matale diaconul ăla vestit? Ăla de la 40 de mucenici?

Ion Creangă, auzind asta, struni caii şi îi îndemnă să o ia din loc.

– Dii, dii! Uite care-i treaba, noi suntem în mare grabă şi loc, aici în trăsură, nu prea este. Dar, dacă nu vrei să înnoptezi în codru, apoi apucă pe jos spre asfinţit, pe drumul ăsta, şi în două-trei ceasuri dai peste un sat. Ai să găseşti acolo vreun om care să te găzduiască. Mai mult nu te putem ajuta.

– Nu mă lăsa, mărite, că picioarele nu mă mai ascultă şi nici de mâncat n-am mai mâncat de când am plecat. Du-mă până în satul de care spui, şi n-o să-ţi pară rău.

– Nu putem, domnule, zise Ticu. Ne ierţi, dar tare ne mai grăbim.

Dând bice cailor care încă fornăiau şi băteau din picioare la vederea spânului, trăsura se urni, dar cei doi auziră urarea spânului.

– Călătorie sprâncenată şi să aveţi parte de tot ce v-a lipsit în viaţă!

Caii mânară şi mai înverşunat şi spânul dispăru la fel cum apăruse. Ticu şi Ion Creangă tăcură o vreme, descâlcind fiecare în felul lui treaba cu spânul, apoi, chiar pe la chindii, când se pomeniră trecând podul Timişeştilor spre Târgul Neamţului, Ticu zări munţii după care se grăbea să coboare soarele.

– Iaca-i asfinţitul, tată, ce facem noi acuma, noaptea, la o aruncătură de Humuleşti?, zise Ticu în timp ce trăsura fusese trasă în faţa unui han.

– Apoi, ori nu ştii care-i vremea aia bună de scăldat, băiete, ori te-oi gândi că ar da cineva de veste că ne vânturăm prin târg.

– Apoi, şi una, şi alta, răspunse băiatul.

– Păi, apă mai bună de scăldat nici că poate fi decât în asfinţit. Iar hangiul ăsta ne ţine caii la umbră şi adăpaţi, ca noi să umblăm fără trâmbiţi şi surle până la scăldătoare şi înapoi.

– Da’ văd că le-ai rânduit tare bine pe toate. Ce mai întârziem?

Până hangiul să dezlege caii, Ticu şi Ion Creangă porniră spre Ozana, strecurându-se pe uliţele de la capătul Târgului.

– O să trecem peste islaz, printre vite, ştiu eu un loc de când mă scăldam pe malul ăstlalt, dincoace de sat, zise Ion Creangă.

Când ajunseră pe islazul oraşului, mare le fu mirarea: nimeriră într-o hărmălaie şi într-o adunătură de oameni mai ceva ca la iarmarocul de la Fălticeni.

Corturi şi tarabe cu acareturi şi căruţe cu coviltire, oameni cu animale şi negustorie, lăutari, vagabonzi şi călugări, ţărani cu panere şi coşuri, şi un frecuş de mulţime plină de năduf şi sudoare încât îi făcu pe cei doi să rămână înţepeniţi locului.

– Ticule, na-ţi-o bună, că ne-am dres-o!

– În ceas rău ne-am pornit să ne răcorim.

– Stai să vezi când om da nas în nas cu vreun cunoscut, cum mai ieşim basma curată din tărăşenia asta.

Nici bine nu încheie Ion Creangă vorba, că lângă ei apăru spânul cel roşcat, cu tot cu desaga în vârful toiagului.

– Hei, prieteni, dar greu v-aţi mişcat.

Ticu sări cât colo şi Ion Creangă se puse în faţa spânului, apărându-şi odrasla.

– Meştere, nu ştiu ce învârţi, dar ai face bine să ne laşi în plata Domnului.

– Şi eu care voiam să vă zic norocul peste care am dat. Din urma voastră, veni poştalionul şi mă aduse în târg ca fulgerul. Şi iacată-mă-s!

– Fii ferice, atuncea, şi vezi-ţi de solie!

– Să vă fie inima bună, măriţilor, şi să vă meargă aşa cum mi-a mers şi mie. Nu de alta, dar rar îţi e dat să întâlneşti aşa oameni mari ca tine, învăţatule. Văd că te-ai întors pe meleagurile de baştină şi prostimea habar n-are.

Înainte ca ei să apuce să-i răspundă, spânul dispăru din faţa celor doi, amestecându-se în mulţime.

– Ăsta-i ucigă-l crucea, tată! Cum, Doamne-fereşte, ne-a luat-o înainte, că nu am văzut niciun poştalion.

– Bine c-a plecat, pieri-ar de tot să piară. Mai bine ne-am lua tălpăşiţa înapoi la han şi până-n noapte om ajunge la Ieşi.

Când să iasă din mulţime, îi opri un târgoveţ care flutură o pungă goală în faţa lui Ion Creangă.

– Grăbit, ha, tare grăbit, vecine!

– Te rog, domnule, vrem să trecem.

– O să treceţi când v-a da voie Dănilă, că o fi el năpăstuit şi sărac cu duhul, da’ slab la minte nu-i!

– Nu cunosc niciun Dănilă.

– Ba ai să-l cunoşti. Că din cauza ta am ajuns cu punga asta goală după ce am vândut mândreţe de boi.

Ion Creangă se uită mai bine la omul ce învârtea punga ba pe o faţă, ba pe cealaltă, de parcă ar fi găsit în ea ce pierduse. Îşi drese glasul şi întrebă cu jumătate de gură:

– Dănilă… Prepeleac?

– Tocmai el, vecine. Şi ai face tare bine să-mi răscumperi boii dacă n-ai avut ce face şi ţi-ai pus mintea cu necuratul.

– Îl cunoşti, tată? întrebă Ticu, văzându-şi tatăl atât de încurcat.

– Aş zice că da, dar…

– Poate pe el l-oi fi uitat, părinţele, da’ caprele mele jur că nu le-ai uitat. Iaca, am venit să mi le răscumperi.

Din spatele lui Ticu sări o femeie nici tânără, nici tocmai bătrână, ţinând de mână o fată balcâză şi lălâie.

– Irinuca?, îngăimă Ion Creangă, retrăgându-se către ieşirea din iarmaroc cu tot cu Ticu după el.

– Femeie, ţine-ţi rândul! Oi fi dat eu doi boi pe un car şi carul pe-o capră, iar mai apoi capra ceea nebună pe-un gâscan de soi şi-am ajuns la punga iasta, dară nu mă las să mi-o ia înainte una din Broşteni.

– Da’ nătărău l-ai mai izvodit pe ist sireac, părinţele. Da-ar necuratul să-l întâlnească!, zise cu năduf şi Irinuca, apoi i se adresă bărbatului cu punga goală.

– Ascultă, măi Dănilă. Tu oi fi pierdut ce spui, dară eu, cu casa dărâmată şi gospodăria vraişte, m-am ales şi cu niscaiva laude pentru fata mea; că, după ce părinţelul s-a tocmit în gazdă, când făcu pozna şi plecă pe fugărite ca hoţii de cai, nu se lăsă până nu vorbi la toată lumea despre sărăcuţa că ba e lălâie, ba balcâză de ţi-e frică să înnoptezi cu dânsa în casă. Apoi astea-s vorbe de popă?

Dănilă Prepeleac se apropie să vază mai bine fata şi-şi făcu cruce.

– Ptiu, drace! Până şi nevastă-mea îi mai arătoasă. Ferească-Dumnezeu de aşa blestem!

– Vezi, părinţele, ce-ai făcut dacă te-ai apucat să tocmeşti în capul dumitale asemenea năzbâtii.

Ticu se trase şi el deoparte când o văzu pe fata Irinucăi.

– Despre ce vorbesc oamenii ăştia, tată?

Ion Creangă se uita când la unii, când la alţii, nevenindu-i să creadă.

– Ticule, ţii minte unde-i hanul? Poţi să ajungi la el fără mine?

– Da, tată, dar tu ce-ai de gând?

Ion Creangă nu apucă să răspundă. Din mijlocul iarmarocului, ţipând ca din gură de şarpe, apăru Nică.

– Vă zic eu, oameni buni, ce are de gând. Aşa o să afli şi tu, măi ţâcă, se burzului Nică spre Ticu.

De lângă băiatul cu faţă hâtră se ivi şi un negustor bătrân c-o viţică de funie.

– Iară umbli să faci zarvă printre oameni? Sau îţi cauţi cucul armenesc?

– Cuc armenesc, auzi, Ioane? se sumeţi Nică spre Ion Creangă. Auzi tu ce vorbe i-ai pus în gură moşneagului. M-ai făcut să-mi tremure cămeşa pe mine. Şi nu o dată. Apoi, către negustorul bătrân, apucându-l de suman:

– Aia era pupăză, săracu’ de tine. Şi mi-a mâncat zilele cântând cu noaptea-n cap. Iară tu ai făcut-o pierdută.

Revenind lângă Ion Creangă, Nică îl apucă de braţ şi-l împinse în mijlocul mulţimii adunate ca la circ.

– Humuleşteanul ista – un murmur se abătu asupra oamenilor şi se strânseră şi mai tare în jurul lui Ion Creangă, lăsându-l pe bietul Ticu, speriat, în afara strânsorii – da, nu vă uitaţi la hainele lui de orăşan, e de-al nostru, de-al Smarandei şi a lui Ştefan a Petrei Ciobotarul, şi-a pus gând rău cu noi. Cu noi toţi.

– Gând rău şi bicisnic, îl încurajă şi Irinuca.

– Că nu mai poate gândi omul cu mintea lui, trebuie să se supună poruncilor lui şi să facă trebile după cum are el voirea.

Ion Creangă cerceta trăsnit pe ștrengarul care-l ținea strâns de braț.

– Da, iubiţii mei humuleşteni, şi voi, restul, moldoveni de prin toate satele şi târgurile, continuă Nică, asta ne face şi noi nici nu simţim. Că el, atât de viclean şi prefăcut, se bagă în gândurile noastre ca un demon, şi, mai rău decât toate, după ce ni le află, le împrăştie în toate colţurile lumii ca să râdă lumea de noi.

– Gândeşte să le scrie în cărţi, părinţelul, zise şi Irinuca.

– Iar cărţile sunt izvoada diavolului, zise şi Dănilă Prepeleac, schimbă firea omului şi-i bagă în scăfârlie gândurile altora. Nu-l putem lăsa să ne scape.

– Aşa e, zise Nică. Noi, cu toţii, îl vom opri chiar azi, chiar aici. Apoi fluieră către mulţime.

Ticu se aburca la marginea mulţimii, să răzbească până la tatăl său. Iar Ion Creangă, înconjurat de ochi duşmănoşi, ba zâmbea, crezând că totul e doar un vis, ba se încrunta, neştiind cum să scape din mâna oamenilor.

Din spatele mulţimii, sosi lângă Nică şi Spânul cel roşu.

– Ei, domnule Creangă, pare-se că urarea mea s-a împlinit, ha? Dacă mă luai cu tine în şaretă, poate te făceam scăpat acuma, dar, aşa, mă tem că îi voi lăsa pe bieţii oameni să-şi facă dreptate.

Oamenii se strânseră şi mai tare în jurul lui Ion Creangă. Povestitorul trecu cu privirea peste capetele tuturor, căutându-l pe Ticu. Îl zări, dând din coate şi făcându-şi loc spre mijloc. Se întoarse spre Spân.

– Spânule, tu, dintre toţi, poate eşti cel mai îndreptăţit să mă urăşti. Dar, cum tot nu mă încred în tine, ca bietul crai, am să-l rog pe Nică, pe care-l iubesc mai mult decât pe oricine, să aibă grijă ca Ticu, băiatul meu, să ajungă teafăr la mama lui. Măcar atâta îmi sunteţi datori.

– Odrasla ta, tătucule, zise Nică, va suferi acelaş’ ca şi tine. Că şi lui i-ai împuiat capul cu tărăşeniile născocite de tine şi ne temem că o să le răsufle mai departe, acum sau mai târziu. Aşa cum s-a răsuflat şi despre moş Nichifor Coţcariul şi săracu’ a murit cu ruşinea aia cu Malca şi lupii care nu se mai arătau. Tot din vina ta. Dar lumea încă n-a aflat de toate astea şi nici nu va afla.

Din mulţime, ieşi, târâindu-se şi gâfâind nevoie mare, omul leneş. Îl apucă de picioare pe Ion Creangă şi scutură de turul pantalonilor.

– Drum lung am bătut până aici, cucoane, ca să te cunosc şi să te blestem pentru soarta ce mi-ai hărăzit. Măcar puteai s-o pui pe boieroaica aia spurcată să moaie posmagii. Da’, tu, nu şi nu. Ai vrut să mă dai exemplu. Iaca, o să dăm exemplu şi noi acuma cu tine.

– Bine ai grăit, leneşule. Pentru asta, ai şi scăpat de spânzurătoare, continuă Nică.

Ticu, tot luptându-se cu mulţimea, ajunse lângă tatăl său şi-l îmbrăţişă.

– Stai liniştit, Ticule, te scot eu din încurcătura asta. Doar nu-i prima dată când mă lupt cu drăcoveniile asta. De fiecare dată, însă, devin mai puternice. Acum, nu ştiu cum o să scap eu, dar tu fii fără grijă.

– Ne, ne, ne!, se băgă Nică peste ei. Nu putem să vă despărţim tocmai acum. Mai potrivit ni se pare să vă ducem pe amândoi să vă răcoriţi. Ar fi păcat să nu primiţi pentru ce aţi şi pornit la drum.

Uralele slobozite de mulţime îi îngroziră pe Ticu şi pe povestitor. Se strânseră unul în altul.

– La Ozana cu ei. Să se răcorească!, strigau toţi, în frunte cu Nică şi Spânul, Irinuca, Dănilă Prepeleac şi leneşul care se târa în urma lor.

– Sau mai întâi să le facem proces şi să-i ducem la judeţ, strigară doi drumeţi, unul cu trei pâini sub braţ, altul cu două.

– Niciun proces, răspunse Nică. La Ozana cu ei, să se răcorească.

Pe margine, o soacră și cele trei nurori ale ei își atingeau gâtlejurile cu degetele în semn de tăiere, ori băteau pumn în pumn și sâsâiau: Sâc-Sâc!

Iar mulţimea îi împingea pe cei doi spre malul Ozanei. Dar Ion Creangă se împotrivea și se împingea cu ei. Dintr-o dată, văzând că nu-i altă scăpare, începu să vorbească răspicat, parcă mai mult pentru Ticu, dar şi pentru înverșunatele personaje.

– Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, şi pe vremea aceea nu erau numai aşa, un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului, cu gospodari tot unul şi unul şi poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor.

– Nu mi-ar fi ciudă, încaltea, zise Nică, când ai fi şi tu ceva şi de te miri unde, dar aşa, un boţ cu ochi ce te găsești, o bucată de humă însufleţită în sat de la noi, şi nu te lasă inima să taci; asurzeşti lumea cu ţărăniile tale!

– Nu mă lasă, vezi bine, îi răspunse Ion Creangă, căci şi eu sunt om din doi oameni; şi satul în care m-am trezit nu-i un sat lăturalnic, mocnit şi lipsit de priveliştea lumii, ca alte sate; şi locurile care înconjură satul nostru încă-s vrednice de amintire.

– La Ozana cu ei, în Ozana, să se răcorească de tot!, striga mulţimea, neînduplecată.

– Vezi, degeaba îţi baţi gura, zise Nică. Mai bine te apucai de altă treabă, rămâneai popă, că şi aşa tare te-ai mai străduit.

– Eu am altă treabă de făcut; vreau să dau sama despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, şi atâta-i tot, răspunse povestitorul.

– Eu sunt tare mândru de tine, tată, zise Ticu. Acuma înţeleg de ce zice lumea că eşti proscris. Le arăţi cum este şi ea, ca proasta, se ascunde, văzându-se în toată goliciunea.

– Iaca cine se făcu înţelept, se băgă şi Spânul. O să te văd, fecioraş, cum va fi când o să te cuprindă răcoarea Ozanei.

– Lasă copilul în pace, spânule. Povestea ceea: un nebun arunc-o piatră în baltă, şi zece cuminţi n-o pot scoate. Tu ai învrăjbit lumea şi acum n-am ce face. Dar copilul n-are nicio vină.

– Ba are, că e fiu de pricopsit cu învăţătura şi mult rău ne poate face dacă ne slobozeşte în cărţi şi cetiri dintr-alea netrebnice, strigară unii din mulţime.

– La Ozana cu ei, să se răcorească de tot.

– În sfârşit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată. Săvârşiţi odată, zise Ion Creangă.

– Na-ţi-o bună, că ţi-am frânt-o, uită-ţi răcorirea, zise Nică, ducându-i pe cei doi pe malul apei.

Mulţimea devenise înnebunită. Soarele fu cuprins de nori şi o întunecime se revărsă peste dealuri.

– La Ozana, să se răcorească! La Ozana, să se răcorească! mugi mulțimea.

– Un ultim cuvânt de apărare, maestre, îi şopti Spânul.

– Tată, roagă-i să ne ierte şi promite-le că nu mai vorbeşti despre ei niciodată, se ruga Ticu văzând apa învolburată. Năduşelile care-l treceau acum nu mai putea fi răcorite cu scăldatul.

Văzând că se îngroaşă gluma, Ion Creangă îl strânse tare pe Ticu lângă el şi se întoarse cu faţa spre mulţime.

– Fii fără grijă, băiete, am eu ac de cojocul acestor nemulţumiţi. Ascultaţi aici, la mine, ultimul meu cuvânt de apărare. Ia, am fost şi eu, după cum bine ştiţi deja, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti. Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată. Şi eram vesel ca vremea cea bună şi şturlubatic ca vântul în tulburarea sa.

– Opriţi-l, opriţi-l!, striga Spânul, iar s-a apucat de poveşti şi ne duce de nas. Dar lumea nu îl asculta pe spân, ci privea spre Humuleşti, pe mal, unde un abur se învăluia deasupra apei.

Ion Creangă privi peste mal, peste Ozana, unde se întindea satul lui drag. Zâmbi şi rosti şi mai cu convingere. Mulţimea făcu un pas înapoi.

– Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, când ţiuia tăciunele, despre care se zice că te vorbeşte cineva de rău, mama îl mustra acolo, în vatra focului şi-l buchisa cu cleştele, să se mai potolească duşmanul. Iar când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată, îmi zicea cu zâmbet: Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-ar îndrepta vremea. Și vremea se îndrepta după râsul meu.

Şi Ion Creangă începu să râdă. Dincolo de Ozana, pe mal, Smaranda a lui Ştefan a Petrei îi zâmbea ca răspuns. Şi norii se risipiră şi soarele îşi aruncă razele roşietice peste apă.

– Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei, şi să-ţi dea de toate darurile sale cele bogate dacă te-i purta cum văd că te porţi de-o bucată de vreme încoace!

Apoi trecu peste Ozana ca un fulg şi-i mângâie părinteşte pe Ion Creangă şi pe Ticu care plângea şi râdea în acelaşi timp.

Mulţimea, speriată de arătare şi de cuvintele ei, o luă la fugă. Spânul fu primul care nu răbdă privirea ei, apoi Dănilă şi Irinuca, dimpreună cu omul leneş şi tot iarmarocul, încât islazul se pustii dintr-o suflare. Doar Nică, încremenit, nu se dădea dus. Mama lui Nică veni spre el şi-l apucă de haine.

– Iar, tu, îi veni acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, ş-apoi atunci vom avea altă vorbă. Apoi se tot duse.

Cei trei o priveau pierzându-se înspre soare şi Nică, nesuferind priveliştea, izbucni în lacrimi.

– Uite ce mi-ai făcut. Acuma n-o s-o mai scot la mal cu mama, că ea trudeşte şi se zbate pentru mine, iară eu numai bune nu fac. Şi la nimenea nu-i pasă că sunt doar un copchil ca vai de capul lui. Şi copchil am să rămân toată viaţa. Şi o să râdă toţi de mine până la sfârşitul veacului.

Ion Creangă veni şi-l strânse la piept şi-i potoli plânsul.

– Nu te teme, Nică, că pe tine o să te iubească toată lumea. N-o să mă iubească pe mine sau pe Ticu, cum o să te îndrăgească pe tine. Şi nu te îngrijora că n-ai să ajungi mare. Ba ai să ajungi şi om mare şi atuncea îi vedea ce amar va fi că o să-ţi lipsească toate astea.

Nică îşi ridică ochii şi privi spre povestitor, cercetându-l. Îi atinse obrazul şi-l mângâie.

– Adică, vrei să zici că eu sunt…

– Da, Nică.

– Şi o să fiu tatăl…

Nică îl cercetă pe Ticu cu uimire şi se năpusti asupra lui îmbrăţişându-l, iar săracul Ticu nu mai înţelegea nimic.

Dintr-o dată, Nică îşi întoarse ochii spre soare.

– Iată, soarele a scăpătat.

– Da’ tot merge un scăldat, nu? zise Ion Creangă.

– Acuma, pe înserate? se miră Ticu.

– Acuma-i apa cea mai bună, ziseră în cor Nică şi Ion Creangă. Şi, aplecându-se, începură să-l stropească cu apă pe Ticu, care nu întârzie să le răspundă la fel.

Apa caldă şi plăcută sărea în stropi, udând faţa lui Ion Creangă. Sări de pe băncuţa pe care dormitase şi-l văzu pe Ticu aruncându-i apă din ulcică.

– Tare mai m-ai speriat, tată. Dormeai şi te chinuiai în somn şi strigai de nu puteam să te trezesc.

Ion Creangă se frecă la ochi. Se afla în bojdeuca din Ţicău, iară căldura se mai domolise. Îşi privi băiatul şi-l strânse la piept.

– M-am hotărât, Ticule. Nu mai stăm ascunşi în casă ca bursucii, iarna. O să ieşim în oraş. Şi te duc să bei o limonadă rece, colo, pe Lăpuşneanu. Iară eu am să-mi cumpăr un caiet nou.

– Ce să faci cu el?

Ion Creangă râse şi se pocni peste faţă.

– Am să povestesc, Ticule, am să povestesc aşa cum mi-a zis şi bădiţa Mihai.

– Revizorul?

– Da, el. Mare dreptate avea, că unii demoni numai aşa se potolesc.

– Ce demoni?

– Ăia care stau ascunşi în oameni. Am să-i scot şi să-i arăt la toată lumea. Şi lumea n-o să se sperie.

– Da’ ce-o să facă?

– O să râdă, Ticule, că îi facem de ruşine.

– Şi o să scrii acolo şi poveştile pe care mi le spui seara?

– Pe toate, Ticule, iară, dacă uit ceva, să-mi aduci tu aminte.

Ticu sări lovindu-şi capul de ştiubeile agăţate în grindă, iar Ion Creangă îl luă de mână şi veniră în faţa casei.

– Şi ai să scrii şi despre porcul ăla fermecat şi Sfânta Vineri sau capra cu trei nurori şi soacra cu trei iezi? Sau despre Stan pălitul?

– Despre toţi, Ticule, dar mai ales despre Nică.

– Nică, cine-i Nică?

– Un copil cu părul bălan, un băiat prizărit, ruşinos şi fricos de umbra lui, cel mai bun de hârjoană şi slăvit de leneş.

– Păi nu prea pare a fi un copil bun.

– Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul.

Cei doi ieşiră pe poarta bojdeucii şi se îndreptară spre oraş. Din întunecimea bojdeucii cufundată în înserare, răsăriră trei umbre și un cal răbegit. Răsturnară niscaiva știubeie și călcară printre strachinile împrăștiate.

– El e? Ai văzut bine? șuieră una dintre umbre.

– Fără îndoială, răspunse a doua.

– Ce noroc a avut pehlivanul! Dacă-l prindea scriitoru’ cu nădragii-n vine, călare peste muierea lui, îl făcea, din negru, alb, rânji calul.

– Vorbăria voastră goală mi-a făcut o foame, oftă umbra lată și burduhănoasă care ieși în lumina lunii.

– Păi haideți la Bolta Rece, le sări în spinare un voinic cu paloșul atârnându-i bleg, într-o parte. Cică vine și Vero în seara asta.

– Vezi că eu nu vă car dacă vă îmbătați iarăș’ și nici n-am chef de poezii, necheză calul, luând-o la trap spre valea de luminițe care se întindea în mijlocul unei coroane de coline.

Umbrele și voinicul îl urmară, schimbând între ei o poveste dragă lor pe care mureau să i-o spună și măritului povestitor, chit că li se cam rumeneau obrajii când scoteau pe limbă nerușinările.

 

(Ioan Antoci)