Când am trecut pe lângă ea, nu am văzut-o. E adevărat că apoi, după câțiva pași, mi-am dat seama. Dar m-am gândit că ar fi penibil să mă întorc și să mai spun ceva, poate vreo scuză. Și apoi, ce să-i fi spus, de vreme ce timp de un an nu o făcusem? O părăsisem relaxat, cum fusese și relația noastră. O sunam, mergeam la ea, dimineața plecam și atât. Până când o sunam din nou, uneori peste o săptămână, alteori peste o lună. Apoi n-am mai sunat-o deloc, pur și simplu. Asta pentru că întâlnisem o altă fată, cu care vorbeam zilnic și mă întâlneam mai des. O dată sau de două ori m-am gândit să îi scriu e-mail, să-i explic. Dar nu știam ce. Așa că nu i-am scris. Oricum, n-am ce-mi reproșa: abia când am intrat în birou și mi-am pus ochelarii – pe care îi port de vreo jumătate de an – m-am întrebat cu adevărat dacă era ea.

(Horia Corcheș)