De două ori am fost scos în careu de-a lungul timpului și de fiecare dată am fost încredințat că trupul știe mai mult, că poveștile cu spiritul sunt simple brașoave ale filosofilor sau ale popilor ori, dacă nu sunt, ele duc tot către trup, singura, unica noastră victorie sau înfrângere. Că spiritul e, eventual, o unealtă. O credeam poate de la orele de biologie, unde celulele se despicau în fâșii, pe planșele doamnei Moscu, dar și dinainte, din orele de biologie de la Clubul copiilor, unde mergeam pasionat și speriat în același timp, urmărind cum un profesor blazat diseca broscuțe verzi, întinse mai întâi pe o planșetă de lemn, răstignite în ace de gămălie. Bisturiul tăia fin pielița străvezie și lăsa apoi libere organele, pe care proful ni le enumera, arătându-ne cum se așază în corp, prin mișcări ușoare, mângâindu-le parcă, întorcându-le de pe o parte pe cealaltă, cu linia boantă a instrumentului ucigaș.

Dar doamna Moscu nu părea ucigașă, era un amestec volatil de sexualitate și aer profesoral, serios și absent, melancolic. Nu știu de unde-i venea sexualitatea, căci avea o vârstă incertă pentru elevul care eram pe-atunci, avea ținute sobre, cu fuste lungi, taioare corecte, maronii sau verde-închis, poate din tocurile înalte mereu, așa mi-o amintesc, poate din înălțimea ei, pe care presimțeam că nu o voi putea vreodată înțelege, sau poate din pieptul generos, închis regulamentar între nasturii cămășilor încheiate până la gât sau ai vestoanelor.

În clasa noastră, exilată în acel an la ultimul etaj, pe colțul din stânga, doamna venea cu planșele ținându-le de sfoară într-o mână, cu catalogul sub braț, iar în cealaltă mână, uneori, cu vreun mulaj, căci nu întotdeauna coboram la parter, în sala unde se improvizaseră vitrinele care dădeau un aer de muzeu: păsări împăiate, borcane cu formol în care se înghesuiau specii rare – mreana cu nouă ochi, anghila cleioasă, barbuni roșii, un pui de pisică de mare cu înotătoarele îndoite – apoi scheletul în mărime naturală de-alături și, într-un mulaj imitând un corp jupuit parțial, desangvinat, plămânii purpurii, ficatul pământiu, rinichii lucioși, aproape negri, un intestin gri-petrol și altul crem, încolăcite și înghesuite sub pleură, inima neverosimil de mare, din care se iveau artere și vene, albastru, roșu-carmin, roz-pal, alburiu-gălbuile tendoane ce se ițeau prin vreo margine, culorile întregului, amestecate, aproape terne, dar totuși violente ca impact, culminând cu pielea sălcie la culoare, întinsă ca o pastă groasă, rozalie, peste cioturile tăiate aproape din șolduri ale picioarelor și peste un pubis neted, nu emasculat, ci pur și simplu anulat, asexuat.

Dar nu întotdeauna coboram în laborator, care funcționa și pentru fizica și chimia doamnei Clamba, și-n ziua aceea n-am coborât, mai ales pentru că tocmai se terminase careul și de-aceea eu și întârziasem la ora de biologie, fiind chemat după muștruluiala publică, în biroul domnului director Mate.

Nu știu cum se potriviseră lucrurile așa, iar eu nu eram dintre cei ce-și afirmă astfel personalitatea, dar poate pentru că stătea în bancă tocmai cu Diana, pentru că Diana n-avea ochi pentru mine ci doar pentru Ionel, iar ea, Emilia, era și nou venită, sau poate pentru că era înaltă ca o prăjină și purta ochelari cât fundurile borcanelor în care mama punea castraveți murați pentru iarnă. Diana însă n-avea ochi nici pentru alții, și toți aveam ochi pentru ea, căci era magnetică, avea chipul smead, privirea albastră și două codițe negre ca sticla tablei, și îi presimțeam probabil cu toții, cu celulele alea încă insuficient dezvoltate din organele noastre, corpul ascuns sub șorțul de pionieră șefă de grupă, corpul pe care nu-l știam înțelege atunci, prin clasa a șasea, dar îl presimțeam în micile umflături ale pieptului și în șosetele albe, ridicate până aproape de genunchi. Și ea știa, desigur, căci fetele întotdeauna știu, și știa cum să-și scuture genele și cum să taie avânturile cu un ton ușor răstit, ușor fandosit, ușor emfatic, dar nu, noi nu știam pe-atunci cuvântul acesta, eu nu-l știam oricum, știam doar că ceva se zguduie în mine, că se agită ca sifonul și poate plesni, căci omul, cum ne demonstrase doamna Moscu și mulajele din laborator e mult mai ușor de rupt în bucăți decât sticlele de sifon de metal sau de sticlă, pentru care cumpăram de la sifonerie patroane și ne țineau apoi o săptămână. Probabil simțeam atunci, în acea zi, că mă voi rupe în bucăți, țâșnind din interior ca un jet de sifon, că organele mele, din carne și sânge, nu din plasticul acela moale al corpului din laborator și nici din aluminiu sau sticlă, vor împroșca pe pereții albi, pe ferestrele curate și pe tabla neagră, că bucăți de ficat, de rinichi, de intestine și mai ales de inimă se vor lipi de cămășile colegilor mei, de vestoanele lor, de șorțulețele fetelor, și-atunci, ca să nu se întâmple tragedia, apăsasem ușor mânerul, eliberând tensiunea printr-un gest de vitejie puberală. O clipă, sub privirile Dianei, ale mele și ale celorlalți colegi, când am tras scaunul, corpul Elenei s-a comprimat elastic, și, în cădere, făcându-se unghi, ceafa i-a șters marginea scaunului, doar atât cât să-i zboare ochelarii de pe ochi. Leșinul și salvarea venită în grabă, sperietura mea și careul în care am fost făcut praf de tovarășul director Mate, amenințarea ridicării cravatei roșii de pionier, au eliberat tensiunile din mine, reducându-mă la o sticlă din care oricât apăsai mânerul, nu mai ieșea decât un fâsâit.

Dar când apoi, în biroul directorului, unde muștruluiala continuaîn alți termeni, care deveneau aproape tragici, a sunat telefonul și tovarășul Mate a răsuflat ușurat, am știut că Emilia e bine, am început să sper că nici nota scăzută la purtare nu va rămâne decât o amenințare și am mai știut că în clasă deja se derulaseră diapozitivele pe care doamna Moscu le pregătise, cele cu celulele divizate. Am știut, căci deja pe coridor se auzea glasul ei ridicat. Dar nimeni nu avea de unde să știe cum se strecuraseră printre diapozitivele cu citoplasme, cu ribozomi, cu mitocondrii și membrane plasmatice, vreo trei-patru cu femei adevărate, nu de plastic moale, femei fără șorțuri, care acolo, între coapse, nu erau perfect netede, asemeni mulajului din laborator. Poate doar unchiul s-a mai întrebat, cine știe când, la vreun ceas de seară, când singur a derulat niște diapozitive aduse din RDG, cum s-au ascuns printre ele câteva cu Harap-Alb, cu Scufița Roșie sau cu Lupul cel Rău.

A doua oară însă am a fost scos în careu mai târziu, mult mai târziu, dar nu îndeajuns încât să mă îndoiesc, încă, de faptul că trupul știe mai mult. Eram, atunci, deja profesor.

(Horia Corcheș)