Dacă m-ai fi-ntrebat acum o oră, tăticule, ce-mi amintesc din ea, ți-aș fi răspuns că tot, apoi aș fi înșirat panica, trei copii, drumul abrupt, pădurea, tatăl pe care l-aș fi numit Dănilă, retras în creierul stâncilor, sânii grei, plini cu lapte amestecat cu sânge și vulturii care se rotesc, numele ei, Agripina, dar nu aș fi știut să-ți spun, înainte de a o reciti, nici de turci, nici de Tudor Vladimirescu, de Ozun mi-aș fi amintit că plecase, cu siguranță nu i-aș fi știut numele, plecarea lui absurdă, și n-aș fi știut să-ți spun nici despre cârpele însângerate, aș fi știut tristețea și cum se prăbușise ea, acolo, în coliba lui Dănilă.

Nu știam, însă, atunci, că e nedrept să învețe un copil despre cruzime, că e nedrept să învețe despre moarte înainte de a pricepe viața, că nu poate înțelege fuga oamenilor care nu lasă în urmă explicații, ci cască hăuri adânci, ca niște pete albe pe harta enormă a înțelegerii, pete necartografiate, pe care nu sunt desenate râuri calme, dealuri și lunci line sau munți cu creste tăioase ca securile. Și poate de aceea n-aș fi știut acum o oră de Tudor Vladimirescu și de turci, pentru că explicația aceasta nu făcea atunci sens în mintea mea, era un palimpsest nedeslușit, o simplă ciornă lipită cu leucoplast peste un adevăr pe care nu-l spunea nimeni: Galaction e doar un ipocrit, Ozun nu s-ar fi dus la vreun vladimirescu lăsându-și familia acasă, iar Dănilă nu i-ar fi cerut vreodată asta.

N-am priceput deloc atunci, în acea zi de luni, că toate acestea se întrepătrund, că între zborul vulturilor și coada ei ca paiul, aruncată pe spate într-un gest de respingere, este vreo legătură, că între diminețile în care o așteptam în stația din fața casei noastre, să coboare din autobuz, pentru a merge împreună la școală, și telefoanele pe care mi le închidea în nas se află turcii, că între ochii ei albaștri și sâmbăta în care a trebuit să-i spun că nu poate veni cu noi la pădure s-a așezat un revoluționar din secolul trecut. În duminica aceea, când mama mi-a spus Nu!, iar tu nu ai făcut nimic, n-am înțeles decât panica, revolta și apoi tristețea, și în pădure n-am văzut nici florile, nici mestecenii, stejarii sau ghinda pe care poate mi le arătai, n-am înțeles nici rostul sandviciurilor făcute de mama, când deasupra simțeam că se rotesc vulturii. Nici conspirația voastră cu dirigintele noastre, tovarășa mea de română și tovarășa ei de istorie, n-am înțeles-o, pentru că voi credeați că poate e destul să spuneți Nu!, atunci când puținele cuvinte prin care încercați să-mi explicați erau absurde și vă loveam, poate, și eu, cu ele înapoi. Atunci s-a rupt ceva și-n ora de istorie, pe care doamna Vlaicu știa cum să o facă, și o iubeam, și-i ascultam poveștile trecutului, vocea ei caldă și inflexiunile teatrale cu care derula ca-ntr-un scenariu eposul timpurilor trecute. Dar toată duioșia ei, maternitatea adunată în trupul rotund și în zâmbetul senin au căpătat atunci o tușă neagră. Ceva lipsea din ordinea firească a sensului, iar bunătatea tovarășei Vlaicu părea că putrezise: nu era ea a doua mamă a Loredanei? Cum nu vedea că-i însăși Cosânzeana?

În dimineața aceea de luni, când nu pe ea, în cele din urmă, ci pe mama ei am auzit-o în receptor, am blestemat, poate, istoria, și-am fost convins, în sinea mea, că moș Galaction greșise, așa cum și voi greșeați. Și vara abia începuse, intrasem la liceul dorit, pădurea pe care n-o mai înțelegeam cu voi trebuia să fie a noastră, iar glasul mamei ei, acel trist-melancolic — Lasă-o, nu vrea să-ți mai vorbească, nu puteau fi decât o toană, căci niciodată n-ar fi plecat Ozun pentru o prostie, iar tatăl lui cu siguranță nu i-ar fi cerut-o, nu putea fi așa obtuz ca voi, la urma urmei avea 80 de ani, Galaction greșise, istoria nu așa se face, greșise și doamna Vlaicu, toți nu spuneați decât minciuni, iar pădurea se întindea acolo, în spatele blocului Cosânzenei, așteptându-ne să-i scriem noi, în sfârșit, adevărata poveste.

De-aceea n-am înțeles, când i-am sunat la ușă, de ce-mi deschide mama ei și se proptește-n prag, n-am înțeles nici peste câteva ore, când a ieșit afară și i-am ieșit în cale din locul de unde o pândisem, de ce-și aruncă coada de pe spate, aproape lovindu-mi obrazul, rotindu-și capul și corpul, întinzându-și brațele și fâlfâindu-le ca pe niște aripi, luându-și zborul pe deasupra mea, pe deasupra blocurilor și a pădurii apoi, dispărând departe, undeva în cer, unde nu ajungeam cu privirea. N-am înțeles de ce eu rămân jos, și-am presupus, tăticule, că e doar vina mea, că mie nu-mi crescuseră aripi, că gena mea e undeva defectă, într-un cârlig infim, microscopic al ei se produsese o fisură și mâinile mele nu fluturau destul de rapid încât să-mi pot lua zborul, să mă țin de ea, aproape, până în marginea cealaltă a pădurii, unde, cu siguranță, începea povestea.

N-am știut atunci, tăticule, că multă vreme vor ciuguli vulturii din acel cromozom pe care-l credeam defect, că zborul ei pe deasupra pădurii nu mă lăsa pe mine în urmă. Că-n urma ei rămâneați voi, tu și mămica, tovarășa de română și cea de istorie, tatăl și mama ei, care-și duceau atunci divorțul și alte, poate, numeroase lighioane. Aveam un cromozom defect, tăticule, asta credeam, iar ea n-a stat pe loc să-mi spună de ce se înalță, căci nici Cosânzenele nu știu întotdeauna că, atunci când își iau zborul, fug de ele însele.

(Horia Corcheș)