— Șase, vine Clamba!, se-auzea, iar atunci toți ne buluceam spre locurile noastre, momentul scurt, milimetric, în care pașii ei hotărâți parcurgeau cei 20-30 de metri de la sala profesorală până la clasă erau decisivi, iar cine nu reușea știa bine ce-l aștepta, căci Clamba Helga era energie pură, celulă lângă celulă, în corpul acela de pensionară aproape, fără rest. Și n-aveai cum să scapi, nici dacă erai Monica sau Ancuța și stăteai dreaptă în prima bancă și știai perfect, cu toate liniuțele puse la locul lor, fiecare formulă, fiecare atom, nici dacă erai Adam sau Angela și stăteai cu umerii adunați, la nivelul pupitrului ultimei bănci din clasă și nu știai măcar diferența dintre acizi și baze, căci tovarășa Clamba avea pentru oricine întrebarea potrivită cu nota pe care trebuia să i-o dea.

Dar niciodată cel ce stătea de șase nu a fost poate mai atent ca în ziua aceea, în care toți ne făceam curățenie prin bănci, atenți să nu rămână niciun firișor violaceu, și niciodată n-am fost mai siguri cu toții că n-avem cum să scăpăm, poate doar Monica sau Ancuța sperau să fie trecute cu vederea, conștiente de inocența lor, iar noi, ceilalți, nici măcar pronia n-o invocam, doar ne făceam datoria de pionieri, curățam totul în urma noastră.

Ceea ce nu puteam însă curăța, cum nu se pot șterge decât cu greu și în timp cele dinăuntrul nostru, dar asta n-o știam noi atunci prea bine, erau urmele rămase pe ici-pe colo, pe manșeta vestoanelor uniformelor de pildă, sau chiar pe buricele degetelor, care încă, în acea vreme, își mai făceau pesemne singure de cap, alegând să intre în nasurile unora dintre noi, poate cerute de vreo nevoie firească, rămasă din urmă cu o oră, sau poate doar de spaima tovarășei Clamba, cine poate ști!?

Stelică nu știa nici el, atunci când venise la școală și ne adunase pe toți în colțul clasei, pe toți băieții, firește, căci era treabă de băieți, cu siguranță nu știa ce urgie roșie va pune în mișcare, știa doar că avea o comoară, că din punguța mică de hârtie, cum erau cele în care primeai aspirină la farmacie, bombată și mototolită în buzunar, putea să iasă cel mai tare spectacol, pe care niciun profesor n-ar fi avut cum să-l înțeleagă și toți am fi scăpat, desigur, de ore în ziua aceea. Niciun profesor, în afară de tovarășa Clamba, dar la asta nu se gândise Stelică, și nu ne gândiserăm nici noi, ceilalți băieți, deștepții clasei.

Iar acum, nu ne rămânea decât să așteptăm. Căci urgia roșie trecuse, valurile de apă sângerie se scurseseră pe conducte, diriga trecuse prin noi deja, o jumătate de oră cu dirigenție, o altă jumătate cu gramatică, și de-abia acum, știam, așa cum știi că unele lucruri se vor întâmpla cu precizie de ceasornic, fără să fi anunțat totuși că urmează, de-abia acum, știam, se va tranșa deznodământul și nu va fi vreo mustrare, vreo notă scăzută la purtare, vreo ședință cu părinții, ci va fi mult mai rău, va fi privirea tovarășei Clamba și, implicit, pedeapsa notei la chimie, singura materie la care, știam cu toții, n-ai cum să te salvezi, dacă ai intrat în dansul morții. O singură întrebare rămânea, cum se va întâmpla totul?

Iar tovarășa a intrat ca de-obicei, cu catalogul sub braț, s-a așezat la catedră și, în tăcerea mormântală, a făcut prezența. Pe nimeni n-a scos la tablă și n-a rostit niciun cuvânt în plus. Iar respirațiile noastre nu se auzeau, pentru că nici Adam, singurul care oricum n-avea nimic de pierdut, cu notele pe care deja le avea, nu respira. Atâta doar că, în această tăcere, exact între Popescu Elena și Rotaru Alina urgia s-a pornit din nou. Și s-a pornit dinspre Boceanu Tănase, care-și trecuse mâneca vestonului pe la nas sau, cum am suspectat noi apoi mereu, deși el niciodată nu a recunoscut, își vârâse discret arătătorul în nas, fie pentru a-și scoate o bobiță, fie, mai degrabă, pentru că mâncărimea reapăruse. Și nu doar că n-a trecut, dar de pe buricul degetului, cu care probabil trecuse în pauză peste vreun firișor rămas pe bancă, un nou val de urgie roșie s-a pornit. Printre cele câteva strănuturi întețite, nu hohote de râs s-au auzit, ca-n ora de geografie de mai devreme, ci doar hârșâitul scaunului împins în spate de tovarășa Clamba, și scârtâitul catedrei, pe care-și sprijinise palmele, în timp ce se ridica.

Tănase a fost trimis la baie, să se spele, așa că lui de-abia apoi i-a venit rândul. Dar toți, de la primul la ultimul, pe când s-a întors, trecuserăm deja, în șir, pe la tablă. Iar tabla era neagră și curată, nicio linie, nicio literă, nicio formulă. Căci cine să fi știut formula hipermanganatului de potasiu? Și nu atât neștiința, cât nota ne durea, e limpede. Doiul luat de fiecare, pe care trebuia a doua zi să-l aducem semnat de părinți.

N-am spus nimic acasă, căci cum să spui așa ceva dintr-o dată!? Mai bine spui după cină sau, și mai bine, dimineața, înainte de a pleca la școală, când nimeni nu mai are timp să-ți tragă săpuneală, iar apoi, până te reîntorci, ai timp să te gândești ce vei face cu media, iar ai tăi au timp să se gândească dacă e cazul să rupă ceva din rai.

Doar că de dimineață am stat mai mult în baie. Din bucătărie mama m-a auzit vomând. La urgențe, după o scurtă investigație, au declarat apendicita și-apoi, ca prin vis, m-am văzut pe targă, în sala de operație, cu masca de anestezie pe chip și, spre după-amiază, în patul de recuperare. Alături, o fată frumoasă, cu nume ciudat, zâmbea, căci ea fusese operată deja de două zile. O vreme ne-am sunat apoi, căci ea era singura căreia i-am spus, într-una dintre cele vreo cinci după-amieze petrecute în spital, când ieșiserăm pe coridor la plimbare și mă ținea de braț, iar eu îi presimțeam, prin pijama, crochiul neterminat încă al corpului. Dar asta, desigur, după prima dimineață de recuperare, când veniseră să mă vadă, împreună cu diriginta și cu carnetul de note, în care trona nota 2. Că nu le spusesem, era simplu de explicat. Dar că în baie vomasem după ce-mi gâdilasem cu disperare omușorul, nu trebuia să știe decât ea, Camelia. Copil. Camelia Copil, căci așa o chema.

(Horia Corcheș)