Avea coadă, Loredana, galbenă ca paiul, exact ca-n poeziile alea pe care le-nvățam la școală, alea ale lui Coșbuc și Eminescu, și ochi albaștri deschiși, ca cerul limpede, senin, de primăvară, exact ca-n poeziile alea, și poate de-aia s-a și întâmplat ce s-a întâmplat, că știam din manuale, din comentariile pe care le toceam exact atunci, în clasa a opta, când venea treapta I, primul examen serios din viața voastră, cum ne zicea și profa de română, tanti Nuți, și profa de mate, pe care nu mai știu cum o chema, pentru că se tot schimba de la un an la altul. Și era subțirică, și-avea un zâmbet șăgalnic, și-o aluniță mică pe buza de sus, și stătea dreaptă, dreaptă, ca o trestie. Și-abia apoi am aflat, dar asta mai târziu, cum vă spuneam, că făcea judo și poate de-aia stătea așa dreaptă, sau poate pentru că făcea călărie, și-atunci am aflat eu că-i zicea echitație, dar și-asta mai târziu am aflat, într-o după-amiază de primăvară, să tot fi fost spre luna mai deja, când și examenul venea în galop, mai ceva ca iepele sau armăsarii pe care călărea Loredana. Dar pe când am aflat toate astea, pesemne că de examen nu-mi mai prea păsa, iar ei sigur nu-i păsa, pentru că dădea la liceul ăla unde se intra fără concurență, nu prea înțelegeam eu cum vine asta, dar așa era, și-apoi nu-i păsa și pentru că nu voia să-i pese, pentru că ea așa era, o fată țâfnoasă și înțepată, care-și întorcea capul brusc și din zbor își arunca pe spate coada, ca-n filmele alea cu ninjalăi pe care le mai vedeam pe furiș la Cozminel, care avea video, doar că ăia aveau coada alb-negru, mai ales neagră, or Loredana avea ochi albaștri, o aluniță pe buza de sus și coada galben-pai.

Dar nouă, celorlalți, ne păsa, și mie îmi păsa, mai ales până prin luna mai, și mai ales le păsa alor mei și bunicilor mei, lu’ bunica, aprigă cum era, care stătea cu tanti Nuți la povești în bucătărie și-i făcea poate pancove, lu’ bunicu, blocat în patul lui din bucătărie, unde zăcea paralizat, îi păsa și lui nenea Mitică, soțul lui tanti Nuți, care îmi turna în cap gramatica la nivel de nuanțe și comentariile cu tot felul de briz-brizuri, poate singurul căruia nu-i păsa era Tudorel, țângălăul de frati-meu, care era într-a patra și ce-i păsa lui de treaptă, de lume, de viață, și prin luna mai de codițe galben-pai. Și pentru că în general ne păsa, dar asta înainte de luna mai, n-ar fi prea greu să vă spun nici acum despre Fefeleaga sau despre Mări sub pustiuri, dar mai ales nu e greu să vă spun cum proporțiile lor erau cam cât douăzeci de ture în jurul mesei rotunde din sufragerie, pe care o înconjuram exact de-atâtea ori repetând în gând comentariul, iar mai apoi, spre luna mai, când deja le știam pe toate pe de rost, la aceeași masă primeam la oră fixă plicul alb, lipit, și timp de două ore stăteam și rezolvam, fix ca la examen, subiectul pregătit de nenea Mitică, cu scrisul lui mărunt și îngrijit, deși avea palme mari, brune și moi.

Dar pe-atunci, prin mai, deja dăduseră mugurii, deja Loredana mă chemase la pădure, deja mă-nvățase cum trebuie să stau cu umărul lipit de frunzișul de toamnă, prin care dăduseră binișor ierburile noi, atunci când îmi făcea o schemă de judo, căci avea deja centura albastră. Și probabil Fefeleaga nu mi se mai părea atât de tristă, Bator îmi devenise drag, căci era și el unul dintre caii Loredanei, iar faptul că era penticostală nu îmi spunea mare lucru, oricât încercau ai mei să mă țină departe, fără a fi nici prea autoritari, să nu fie copilul acum tulburat, și nu-mi spunea mare lucru nici șoapta lor îngrijorată despre lipsa tatălui Loredanei, pentru că eu știam din manuale și din comentarii că din cosițe floarea-i cântă, iar asta nu putea să fie rău, n-avea cum să fie rău, știa înțelepciunea populară ce știa, mai ales că venea din adâncimi de veacuri, iar ei ce știau, nu știau cum sclipesc dinții albi atunci când zâmbetul ei se deschidea, iar alunița se ridica spre colțul gurii.

De-aceea n-am înțeles de ce, prin iunie, în ziua cu examenul, când soarele pe la 11 era deja sus, când cireșele erau coapte și scrisesem deja două pagini sau poate trei, n-aș mai putea asta să spun, ajuns acasă, unde toți stăteau în jurul mesei, tata s-a supărat, nenea Mitică s-a supărat, iar mama a intrat în baie și a plâns. Și nici a doua zi n-am înțeles de ce, când m-am trezit, în capul patului stătea tot mama, de ce mi-a tras o săpuneală înainte de a mă lăsa să mânânc și de a mă trimite să mai repet pentru a doua zi, la matematică. Ieșisem mai repede cu o oră de la română pentru că făcusem tot și pentru că pe băncuță se vedea așteptând, cu coada galben-pai adusă pe lângă gât, pe piept, Ileana Cosânzeana. Avea centura albastră la judo și probabil niște puteri extraordinare, pentru că altfel nu-mi explic nici de ce am luat totuși aproape zece și am intrat la clasa de chimie-fizică, unde ai mei voiau să mă pregătesc pentru medicină. Poate doar lui Tudorel nu-i păsa de asta, și poate de aceea el a reușit să termine medicina.

(Horia Corcheș)