Mi-e greu să mă gândesc la mama ca la o altă persoană. Să vorbesc despre ea, fără să vorbesc despre mine. Cordonul ombilical dintre noi nu s-a rupt încă. Doar că acum are dublu-sens. O hrănesc și eu pe ea, așa cum mă hrănește pe mine. Se spune că femeile sunt singurele care dacă vor, pot să-și facă un prieten. Mama asta pare că a făcut. În ciuda tuturor greutăților cu părinții ei, cu tata, cu colegi, șefi, prieteni și necunoscuți, pe mine m-a ținut cel mai aproape și a încercat să creeze un mediu în care să ne facem reciproc viața mai interesantă.

Atât de interesantă încât am fost împreună la discotecă, la mare, la munte, în excursii, am ascultat rock, am băut bere, ne-am plimbat cu bicicleta, cu căluții pe munte, am mers la cursuri de salsa și tango, am gătit împreună, am stat de vorbă noaptea până târziu, am împărtășit cele mai intime gânduri.

Una din cele mai vii amintiri pe care o am cu ea este de la 10 ani. Îmi adusese colecția de cărți Cireșarii și îmi citea din prima, din Cavalerii florii de cireș:

„De aproape cincizeci de ani, orologiul din turnul școlii”. Mama, ce e orologiul? Adică un ceas mare. Aha. „Supraveghea cu cadranele sale cele patru puncte cardinale, de aproape”. Cum adică cardinale? Adică nord, sud, est, vest. „De aproape cincizeci de ani, acele sale enorme indicau fără greșeală ora exactă.”

Textul curgea fără nicio pauză și nicio ilustrație cu prințese nu îți fura privirea. Doar zeci, sute de cuvinte, se îmbinau ca într-un joc de puzzle pentru a dezvălui o lume mai complexă decât tot ce întâlnisem până atunci. Și în acel moment i-a venit ideea. „Ia du-te tu dincolo și citește singură”. M-am speriat. Cum adică singură? Am încercat însă, fiindcă mă prinsese deja povestea.

„Paznicul scruta cu atenție ora exactă și potrivea întocmai acele Gângălăului, pentru că așa numea dânsul ceasul din turn. O dată treaba terminată, închidea cu zdravene lovituri de pumn capacul Țângălăului, pentru că așa numea dânsul ceasul de la brâu.”

Mi-a fost foarte greu cu primele pagini, de descriere. A trebuit să recitesc rândurile înghesuite de mai multe ori. Până a apărut cel de care mă voi îndrăgosti iremediabil:

„Primul elev care ajunsese în curte, primul elev care atacase recreația era, bineînțeles, Tic.”

Din acel moment totul a luat-o la goană și doar peste câteva zile ajungeam la ultimele pagini ale primului volum. Gata să-l încep pe următorul.

De atunci orologiul a bătut de atâtea ori, încât mama nu mai are 33, ci 53 de ani, iar eu nu mai am 10, ci aproape 30. Mi-a oferit însă cel mai prețios cadou, mai prețios chiar decât oprirea timpului – acela de a putea fi oricând fericită. Doar să plec într-o aventură, cu Tic, Ionel, Victor, Ursu, Maria și Lucia.

(Gia Șerban)