– Azi-noapte am visat că zbor. A fost atât de concret, real și intens, încât am vrut să te sun, să-ți povestesc. M-am apucat să-ți scriu tot visul aici, pe LINE, în autobuz, dar trecuseră câteva stații bune și eu tot scriam. Am șters.

În fine, asta voiam să-ți spun. Am visat că zbor.

– Trebuia să-l fi scris.

– Într-o zi.

Când voi avea timp și stare de scris, iar tu timp și chef de citit.

Dacă nu-l uit.

– Nu. Azi. Acum.

***

E prea lung pentru LINE, îți trimit aici, pe fb.

Vezi că-i lung.

Azi-noapte am visat că zbor. Nu ca păsările, sau ca vreun supererou, nici n-a fost un vis în care să simt abstract starea de zbor. N-am mai visat de mult atât de concret, real și intens. De fapt, n-am mai visat de mult.
Eram la un centru de parașutism și așteptam o celebritate căreia îi cam trecuse timpul, să vină să facă o săritură pentru un show tv gen surprize pentru vedete, la care se pare că lucram.
Mi s-a spus să urc în avion, pentru nu știu ce verificări. Nu era un avion mic de acrobații, arăta ca unul cu care se fac de obicei săriturile, dar cu uși și cu puținele scaune ca ale unui avion de linie.
Pilotul era femeie. Am simțit asta de cum am intrat, poate pentru că era doar un vis, sau pentru că, pur și simplu, aerul era impregnat cu urmele trecerii ei. În orice lume, spațiul ia forma atât de proprie și inconfundabilă a prezenței unei femei. Nu o vedeam, ușa cabinei era închisă, i-am auzit doar vocea.

– O să facem un zbor de încălzire, a zis. Închide bine ușa și pune-i siguranțele.

Mi-a mai spus să-mi pun căștile ca să o pot auzi și după decolare și să-mi leg centura.

– Știi, mie îmi e cam frică de avion, i-am zis.

– Stai liniștit, încuietorile ușii sunt toate japoneze.

În vis, răspunsul ăsta fără nicio noimă mi-a fost de ajuns. Am închis ușa verificând toate siguranțele pe care, într-adevăr, scria în japoneză. Totul era atât de real încât simt și acum textura striată a materialului de pe interiorul ușii. Am pus căștile descurcând cu greu cablurile. M-am așezat confortabil și, când avionul s-a desprins de sol, mi-am dat seama că am uitat de centură.
M-am apucat cu mâinile zdravăn de scaun și, când m-am uitat pe geam, am văzut dedesubt o mare agitată, ca și cum ar fi dat în clocot. Vârfurile valurilor șfichiuite de vânt se măcinau în dâre de spumă albă. Asta a fost, mi-am zis, o singură pală e de ajuns să ne răstoarne ca pe un zmeu de hârtie, cine dracu´ m-a pus să mă urc.

– Bate vântul, i-am strigat. Crezi că e ok să zburăm acum?

– E ok, ține, a zis ea. Nu știi tu ce poate avionul ăsta.

A făcut câteva manevre și eu am alunecat de pe scaun. Am reușit să mă învârt și să mă prind de spătar în timp ce picioarele îmi fluturau în aer ca într-o comedie mută.

– Ți-ai pus centura? am auzit vocea ei.

– Ddda… Am pus-o.

N-am avut curaj să-i spun că uitasem. Mâinile mi-au alunecat de pe spătar și m-am rostogolit întâi pe tavan, apoi pe perete și într-un final undeva pe podea, unde dădeam din picioare ca un gândac răsturnat.

– Bine, a zis ea și mi s-a părut că deslușesc în respirația ei, dincolo de pojghița prăfoasă a fâșâitului de fond din căști, joaca unui zâmbet.

Avionul a încetinit brusc. N-are cum să frâneze, mi-am zis, dar pentru câteva clipe, aș fi putut jura că a rămas suspendat deasupra valurilor, oblic, ca un leagăn în lanțuri la bâlci într-o fotografie, cât să-mi dea timp să mă târăsc până la scaun, să mă cațăr pe el ca un copil și să îmi pun centura, centurile adică, două curele zdravene ca de rucsac, petrecute pe deasupra umerilor.
În momentul ăla frica a dispărut. Brusc, m-am simțit inundat de o bucurie inexplicabilă, gata să-mi spargă pieptul. Aș fi vrut să strig, dar m-am gândit că o să creadă că urlu de frică. Aș fi vrut să țopăi, să sar, să dansez, dar eram țintuit de centuri.
De ce nu-mi mai e frică, mă minunam, pentru că am încredere în ea, în avion și în încuietorile japoneze, sau pentru că, de fapt, de multă vreme nu mai aveam nimic de pierdut?
Ca o pasăre care se lasă în voia curenților și urcă în spirală fără să bată din aripi, avionul a început să se înalțe în cercuri largi, îndepărtându-se de mare. Când a ajuns la nori, a mers puțin pe sub ei, apoi a început să coboare, perfect vertical, până deasupra unei liziere de plopi. Nu era doar cădere liberă, auzeam motoarele accelerate la maxim și nicio clipă nu m-am gândit că ne vom izbi de pământ. Așteptam momentul în care avionul se va redresa, cu emoția cu care așteptam în filmele din copilărie, anunțat de muzica triumfalistă, apariția eroului care va pune bandiții pe fugă.

Și avionul nu m-a dezamăgit. Când părea că se va încurca în crengi, a descris un arc de cerc perfect în care inima mi-a bubuit în stomacul gol și eu m-am afundat mai tare în scaun. Când a regăsit orizontala, a tâșnit parcă mai lin, gâdilat pe burtă de vârfurile plopilor.

În căști nu se mai auzea nimic, dar eu știam că femeia zâmbea.

– Îți cam place, a zis, în timp ce avionul începuse să urce.

Aici m-am trezit – suna alarma de la telefon. M-am trezit excitat, fizic și psihic, ceva din adrenalina aia rămăsese în mine, simțeam că iubesc până la tremur visul, zborul, avionul, pilotul, copacii, trăiam din nou orgasmul căderii și auzeam vocea ta, îți cam place.

***

– Eu pilotam un avion?

– Da. Și în vis poți orice. Și în vis te aud.

– Putea fi oricine altcineva. Poți înlocui numele cu oricare altul. Poți scrie Irina, Carmen, Mihaela, Ioana, Maria, Luciana, Cătălina, Gabriela, Geta, Hortensia, Constanța, Ana, Sonia, Alexandra…

– Da, dar era vocea ta.

***

M-am trezit în vis – era liniște. Am încercat cu greu să îmi amintesc ce trăisem. Ceva urât, oricum. Se făcea că… nu, mai bine nu-mi amintesc. A fost doar o realitate.

(George Moise)