Azi, când îi arătam împrejurimile oaspetelui israelian, domnul Goldberg, m-am intersectat în labirintul de tsutsuji cu o turistă, îmbrăcată în yukata albă a pensiunii. O femeie tânără, care mirosea încă de departe a crud și proaspăt. Abia după ce am zis din instinct Irrasshai mase (Bine ați venit), am observat că e străină. Trebuie să fie „oaspete de zi”, adică nu rămâne peste noapte, văzusem mai devreme pantofii la recepție, i s-a făcuse deci turul cu explicațiile, mi-am zis și am vrut să continui discuția cu domnul Goldberg. S-a oprit și l-am simțit încordat pentru o clipă. Îmi spusese cu câteva minute înainte, când l-am condus în cameră, că a sperat până în ultimul moment că nu va veni singur, dar persoana, prietena, nu l-a putut însoți. Se oprise acum în alee ca un leu flămând care își luase gândul de la hrană, se întorcea dând a pagubă din coadă la apus, când tocmai îi ieșise în cale o gazelă rătăcită de turmă.

Domnul Goldberg e negustor de diamante, cunoaște deci femeia până la ultimul carat.

Aleea care suia către băile termale se îngusta. Mi-am zis, măcar de data asta nu te uita la ea, nu o măsura de sus și până jos, nu o adulmeca cu ochii, nu îți plimba privirea ascuțită ca un pumnal pe gâtul ei alb până îi sfârteci hainele de tot. Mergi drept. Înainte de toate, ești angajat, nu se cade, angajat străin într-o pensiune tradițională japoneză, treaba ta e să întâmpini oaspeții ne-japonezi, să le arăți locurile, să le explici cum se mănâncă, ce mănâncă, să le arăți băile termale, acolo unde ei intră, câte unul, câte doi, se dezbracă de tot și de toate și atârnă moi în apa fierbinte, tu atât ai de făcut, să-i conduci până la ușă și să te întorci la recepție, la bucătărie, la curățenie sau unde mai e nevoie de tine, ar trebui să fie foarte simplu dacă toate ușile alea de la băile private n-ar da direct în imaginația ta.

Am luat-o înainte lăsând în urmă femeia în yukata. Ceva mai în spate, domnul Goldberg, pândind politicos. Simt golul care se căscase în urma mea și mă întorc. Gazela stăruia în rătăcire. O întreb dacă o pot ajuta cu ceva. Căuta drumul către băile termale. Care? Celelalte. Îmi spune cu accent franțuzesc la care a fost, o lămuresc unde sunt celelalte și ne pornim în șir indian în sus pe treptele de piatră. Ceva mă cheamă înapoi, ca pe Orfeu șchiopătatul lui Euridice și mă întorc. În aceeași clipă, poalele yukatei s-au desfăcut orbitor, într-o zbatere albă, până aproape de cordon ca și cum ar fi vrut să-și ia zborul pe deasupra capetelor noastre, deasupra pădurii de bambus, până sus, în vârful muntelui, unde cine a urcat povestește cum marea se încovoaie, să cuprindă tot pământul în brațe.

Un dumnezeu drăcos ar fi zis Să fie dulce!, s-a făcut pe loc dulce și lumină și copilărie, pe când mușcam din piersici zemoase și nu știam că miezul lor are culoarea pulpelor furate cu coada ochiului de la necunoscute. Și mi-am văzut de drum îngropând ca un japonez, adânc în mine, tot ce stârnise în sânge strigătul cărnii de mai devreme. Când am fost în sfârșit singur și bătăile inimii își regăsiseră ritmul, mi-am amintit de vorbele compatriotului nălucii de adineauri, La Fontaine: „On rencontre sa destinée souvent par les chemins qu’on prend pour l’éviter”.

În noaptea aceea, domnul Goldberg a dormit singur. De fapt, n-a prea dormit deloc. Nici contele Keyserling se pare că nu dormea.

A doua zi, când îl conduceam la gară, și-a întors privirea de la geam și a inspirat adânc ca și cum ar fi vrut să-și umple plămânii de muzica din mașină. Bach, a zis. Da, e singurul lucru care mă mai calmează, singurul păstor care îmi mai poate aduce mințile rătăcite înapoi în turmă, i-am răspuns. Dar Variațiunile Goldberg le știi? Glenn Gould. Nu știam. Să cauți, prietene. O să-ți placă.

 

(iunie 2011 – Amintiri de la ryokan)

(George Moise)