Ea avea un copil mare. El era un copil mare. Două umbre în mulțimea celor singuri care locuiau în zona industrială a orașului.

Îi luase ani să se învețe să doarmă singură și atunci apăruse el. Rămâi aici, i-a zis, după multe nopți în care l-a dat afară după o îmbrățișare, un sărut, sau după ce se storseseră unul pe altul de vlagă, cu o ureche ciulită spre camera de alături. Dar n-a întins canapeaua. El s-a culcat pe jos și până dimineață s-a tot trezit să asculte respirația ei și cum cade ploaia acidă de afară.

Se purta stângaci cu fiul ei, nu voia ”să facă pe tata” și nici nu prea știa cum, că n-avea de unde. Ea intra câteodată în bucătărie, îi găsea vorbind și se întreba ce să se facă cu omul ăsta răsărit în mijlocul casei în care făcuse până acum totul singură. Și atunci i se făcea frică.

I se mai întâmpla să i se facă dor de el, să-l țină în brațe, să ofteze și să-i spună să nu pleci niciodată. Când era cu ea, uneori ar fi vrut să îl poată face să dispară, nu de tot și nu prea departe.

Șapte zile încheiate diminețile i-au găsit împreună. Îmbrăcați sau nu, luau pe rând unul forma celuilalt și împreună, sub pătură, când respirațiile intrau în rezonanță, păreau o inimă mare cu trupul pe dinăuntru.

Șapte dimineți a plecat de la ea direct la fabrică, nebărbierit și cu aceleași haine din ziua dinainte. Prin aburii cafelei de dimineață, îi apărea mai frumoasă ca niciodată. Pe drum îi auzea inima încă bătând pe pieptul lui, simțea urma caldă a corpului ei ca și cum s-ar fi ridicat din pat cu tot cu ea încolăcită pe el și cu povara asta în gând pășea mai ușor.

Tu faci și ploile mai frumoase, i-a zis. Ea a ridicat din umeri.

În penultima zi, fiul a avut febră și ea l-a vegheat. Rămâi, i-a spus bărbatului care stătea în picioare în fața ușii. Dormi în camera mea. El a rămas și în noaptea aceea a visat că se întorsese acasă. Când a deschis ochii, se auzea ploaia și era învelit în mirosul ei. Poate că nu fusese un vis.

Avea cu el ce-i trebuia pentru bărbierit și atunci a observat că ea n-avea oglindă la baie. I-a împrumutat o oglindă mică, crăpată în trei, în care vedea trei lumi, între care granițele tulburi trebuiau cusute cu ochiul. Ea s-a uitat la el cum își săpunea barba ca un tată sub copacul din curte și abia atunci i s-a făcut frică de-adevăratelea.

A doua zi, ultima din cele șapte, dacă el ar fi rămas la cafea, poate că s-ar fi întâmplat așa:

Ea şi-a pus cafeaua
liniştit în ceaşcă,
laptele l-a pus
în ceaşca de cafea,
zahărul l-a pus
în cafeaua cu lapte
şi cu linguriţa
l-a amestecat.

a băut cafeaua,
ceaşca a lăsat
fără să-i vorbească.
a scos o ţigară,
a fumat tăcută,
s-a jucat cu fumul
– cercuri a făcut –
a pus, calmă,
tot scrumul
într-o scrumieră

fără să-i vorbească.
fără să-l privească.

el s-a ridicat,
şi-a pus pălăria
cu un gest distrat,
şi-a luat pe umeri
mantaua de ploaie,
pentru că ploua,
apoi a plecat.
a plecat în ploaie

fără să-și vorbească.
fără să se privească.

Dar în dimineața aceea, ea l-a trezit mai devreme și i-a spus să plece înainte să se trezească fiul. A ajuns la fabrică, a intrat în vestiar și înainte să înceapă lucrul, și-a strâns fruntea grea în palme. E posibil ca el să fi plâns, dar nu vom ști niciodată, pentru că afară ploua.

(George Moise)