Ce rea e vocea mamei dimineața. Și numele meu parcă e mai urât. Iar mă strigă. M-am trezit, dar mai stau puțin cu ochii închiși, dacă îi deschizi în lumină fug toate visele. Ce știe ea.
– Școală, copilă, că nu-i vreme!
Femeile sunt în fața casei. Parcă le bate vântul, așa se vântură dintr-o parte în alta cu lemne, oale, pânze, covoare. Mă strecor pe lângă casă să nu mă vadă și mă duc în spate, la Aroos.
– Ce faci, Aroos, bună dimineața.
Aroos e căprița mea și ea știe asta, pentru că nu-i ca celelalte.
– Azi e Ziua, Aroos. Ziua mea.
Iar mă strigă.
Femeile mă îmbracă si mă pictează pe față. Podoabele sunt grele și fac zgomot.
– Nu te mai fâțâi. Ia, uite!
Plimbă oglinda de la una la alta, să mă văd din toate părțile. Ce mare m-am făcut! Trebuie să-i arăt și lui Aroos! Nici n-o să mă recunoască…
– Stai aici, copilă, că nu-i vreme!
Stăm pe covor. Omul bătrân și cu mine. Bărbații dansează, femeile vorbesc. Are o barbă mare, ca o tufă de nuiele. Vreau afară, cu copiii, dar azi sunt îmbrăcată frumos. Omul bătrân îmi zice să mănânc și arată spre farfurie. Își aprinde pipa și o înfige în barbă, sub nas. De unde a știut unde e gura?
Ies afară și mă joc cu copii, dar am grijă să nu mă murdăresc.
– Tu știi cum se fac copiii?, mă întreabă Gulzar.
De unde să știu, n-am decât opt ani. Ajung în burtă nu știu cum și ies de acolo.
Iar mă strigă mama.
Îmi spune că o să mă duc cu el, o să fie bine. Și Aroos? O să fie bine, zice iar mama, Dumnezeu e mare. Am plecat cu omul bătrân.
***
Când s-a trezit dimineața, Tehani a deschis ochii larg și s-a uitat în soare până s-a topit într-o mare de lapte. A fugit spre casă desculță, acoperind cu mâinile pata maronie din față și pulpele zgâriate de mâinile crăpate ca pământul, ale soțului ei.
– Ce faci Aroos, bună dimineața…
Nu i-a răspuns nimeni. Sfoara lui Aroos atârna de gard fără rost. Tehani a rămas și ea ca și cum ar fi atârnat, în mijlocul curții, între o pată maronie de pământ și cenușa focului de ieri.
(George Moise)
Leave A Comment