– Deci, ce să fie?
– …nu știu… în fiecare zi e același lucru.
Ospătărița așteaptă în picioare impasibilă. Nu se enervează, și ea aude aceleași lucruri în fiecare zi.
– …nu știu… orice… Nu mazăre, că asta am mâncat și ieri.
– Puteți să încercați pui cu sos de soia.
– Ăsta cum e?
– Pui de care luați de obicei și-i puneți sos de soia peste. După gust.
– Dați-mi un pui d-ăsta.
Femeia mâzgălește în carnețel și dă să plece.
– Așa, și sosul ăla de unde-l iau? Îmi aduceți, tre´să-l comand, sau cum?
– E acolo pe masă, lângă scobitori.
Iustin C. își scoate lănțișorul de care avea atârnat name-tag-ul, îl înfășoară și îl lasă să cadă în buzunar cu un gest reflex, măturând absent masa cu privirea. Pe locul de vizavi se așază un altul.
– Mi-e o foame de mor. Tu ce ți-ai luat?
Bărbatul nu și-a ridicat ochii din palmă, unde ținea delicat pe patul degetelor un pliculeț de sos de soia, pe care îl pipăie ca și cum ar încerca să-i simtă textura.
– Auzi, tu știai că ăștia au sos de soia aici? Uite și pliculețe cu muștar, scobitori ambalate…
– Da, au băgat acu´… nu mai știu când… a fost un scandal mai demult cu nu știu ce control de la sanepid și de atunci au schimbat toate olivierele.
– N-am știut… Și sosul asta?… L-ai încercat? Cum e?
– E ok… Merge la orice. Ce ți-ai luat?
– Pui cu… (ridică pliculețul)
– Aha. E bun. Păi așa o să-mi iau și eu.
Iustin C. lucrează pentru o companie unde nu face nimic. Cel puțin ăsta e sentimentul pe care îl are după o zi de lucru prelungită, că, deși făcuse nu știu câte rapoarte, trimisese câteva zeci de mailuri la furnizori și alte câteva zeci la clienți și mai și verificase alte câteva situații anuale, rămâne cu un sentiment de gol, de inutilitate. Ajunge acasă sleit, unde schimbă două vorbe cu soția lui, aceleași două.
– Și, ce-ai făcut azi?
– Nimic.
Ce făcuse de fapt în ziua respectivă? Nimic. Restul era o grămadă de cifre.
Bărbatul din fața lui, după ce se asigură că nu-l aude nimeni, se apleacă spre el și coboară complice glasul:
– Dacă mai prind două comenzi, bum! targetul… încă o lună ca asta și bum! mă calific la bonus!
Bate niște tobe imaginare în fata lui și țopăie cu picioarele sub masă. Furat de solo-ul de percuție, îl lovește din greșeală pe Iustin C.
– Ah, scuză-mă… n-am vrut… Da´ tu ce-ai?
Spre deosebire de colegul lui, Iustin C. nu era entuziast. Îi trecuse.
– Nu știu…  N-am… așa… n-am chef de nimic.
Pe coleg poate să-l expedieze rapid fără prea multe explicații, acasă însă e nevoie de detalii.
– Poți să-mi explici și mie ce ai?
Ce să-i spună? Că i se părea dintr-o dată că totul e greșit? Lumea, mersul ăsta al lucrurilor pe care toți îl urmează orbește… Dacă ar muri mâine și ar trebui să tragă linie în urma lui, ce-ar rămâne? Iustin C. – unul dintre mulții angajați ai unei companii care a avut ca sarcină să vândă tot ceea ce altă companie a produs în exces, unor oameni care nu aveau în realitate nevoie de ele, ca să-și poată permite lucruri de care la rândul lui nu a avut nevoie. În fine, n-avea rost s-o încarce aiurea și pe ea; cu toții mai avem câte o zi proastă…
– Ai avut o zi proastă, nu-i așa?
– Îhî… Auzi, tu ai mâncat vreodată sos de soia?
–      Nnnu știu… da… parcă… da, am mâncat. De ce?
–      Aa, știai de el… Ți-a plăcut?
–      Da, parcă…
–      Eu azi am mâncat prima dată…
Iustin C. rămâne o vreme privind în gol.
–      Noi de ce nu gătim cu sos de soia?…
Soția lui Iustin C. e luată prin surprindere și nu mai apucă să atace subiectul ei preferat în pasele lui proaste și anume dacă are pe altcineva, mai ales că depresia asta e un pic altfel, e ceva mai încordat ca în alte dăți, cu gândurile ceva mai departe. Iustin C. e concentrat, ce-i drept, dar încearcă să-și aducă aminte gustul de catifea de la masa de prânz. Coboară adânc înăuntrul lui, acolo unde-și păstrează cu sfințenie amintirile cele mai frumoase, copilăria, primul sărut, întâlnirea cu Ea, întâlnirea cu Cealaltă, bețiile cu prietenii, certurile cu tatăl, da și astea erau tot la amintiri frumoase, acum că tatăl lui nu mai era. E nevoie de un sertar nou pentru această ultimă senzație, își spune și creează imediat unul – era un tip organizat până și în introspecții – numai că impresia, conținutul nou inventariat nu mai e de găsit, ca și cum memoria gustativă îi joacă dintr-o dată feste. Încearcă să recompună explozia de trăiri din pliculețul acela firav, emoția cu care l-a rupt și a însângerat albul cărnii de pui, banală și fără personalitate, apoi aromele care s-au rostogolit pe papile ca niște mere roșii pe un drum pietruit de cetate. Pentru o clipă totul e iarăși nou, simte timpul cum pulsează ceva mai intens, ca și cum sosul de soia stropise lumea de culoare și de viață și împroșcase în aer litere grăsune de cerneală indigo: Trăiește!
–      A zis că e fascinat de gust, că n-a mai mâncat și atât.
Colegul lui Iustin C. bâțâie din picior (de data asta nervos) în biroul managerului general. Polițistul care pune întrebările zâmbește părintește, se uită la managerul general, apoi din nou la el:
–      Nu trebuie vă speriați, nu o să vi se întâmple nimic. Nu înseamnă că dacă luați masa din când în când cu el sunteți neapărat și complice.
–      Complice la ce?!
–      Haideți să revenim. Povestiți-mi așa, ce vi s-a părut dumneavoastră suspect.
–      Suspect?!
–      Nu suspect, ce vi s-a părut mai ieșit din comun…
–      Păi v-am zis. Mânca și repeta încontinuu că ce bun e. Nici nu-mi mai amintesc foarte bine, a fost acum câteva luni…
–      Aproape șase luni. Spuneți ce v-amintiți.
–      A, da. Dup-aia a mai luat un pliculeț și l-a băgat în buzunar, că cică să fie…  și cred că asta făcea după fiecare masă, că avea întotdeauna două-trei la el. Și de atunci la orice mâncare își lua, își punea și sos dintr-ăla în ea. Și numai despre asta vorbea.
–      Și nu vi s-a părut că e ceva în neregulă?
–    La câți țăcăniți lucrează în compania asta? Nu. El era chiar suportabil, doar că atunci când te prindea îți vorbea încontinuu despre sosul ala, despre beneficiile lui și despre cum oamenii ar trebui să-l folosească mai mult, pentru că nu sunt conștienți de cât de bun e. Dacă stau să mă gândesc bine, da, era ceva aiurea. Pentru că începuse să-și pună nu doar în mâncare.
–      În ce-și mai punea?
–      În cafea…
Polițiștii schimbă niște priviri pline de subînțeles.
–      Da´ ce, s-a întâmplat ceva? Îmi spune cineva și mie care-i treaba?
Iustin C. termină prima sa întâlnire cu sosul de soia cu ochii închiși, fără să-i pese de pălăvrăgeala colegului, ca și cum dacă i-ar fi închis și n-ar mai fi văzut nimic mișcându-se în jur, ar fi oprit pentru o clipă timpul. Sunt ultimele bucăți de pui din farfurie, așa că strânge totul cu grijă, bagă în gură și așteaptă, fără să mestece, lăsând cocoloșul îmbibat de sos să se topească încet în salivă, gândindu-se că dintre toți prădătorii, plantele carnivore sunt cele mai tacticoase, pentru că nu se grăbesc niciodată nicăieri. Deschide ochii și oftează satisfăcut. Pliculețul pe care îl ia de pe masă îl va însoți până la sfârșitul vieții.
În zilele următoare experimentează, mai întâi timid, apoi din ce în ce mai hotărât, asocierea sosului cu orice alt fel de mâncare. Așteaptă cu emoție verdictul… De fiecare dată, același rezultat: totul capătă brusc nu un alt gust, ci pur și simplu, gust. Nu mai contează ce-și comandă de mâncare, câtă vreme are la îndemână sosul de soia. În scurt timp, devine clientul preferat al chelneriței plictisite și singurul care-i zâmbește. Devine alt om.
–      Mă simt alt om, nu știu, ar trebui să încercați și voi!
Simte nevoia să le împărtășească tuturor entuziasmul lui, rețeta simplă a zâmbetului său de zi cu zi. Noul Iustin C. e brusc și mult mai prietenos, abordează colegi cu care nu vorbise niciodată, oameni care lucrează în aceeași clădire, salută necunoscuți cu un aer firesc cărora le câștigă cumva încrederea. După ce îi convinge că nu e nici agent de asigurări și nici nu lucrează în vreun sistem de vânzări directe, le vorbește despre noua lui pasiune. La început conversația curge oarecum lin, în albia firească a unei discuții de zi cu zi și Iustin C. n-ar atrage atenția foarte tare dacă n-ar insista, dacă n-ar lua o mină serioasă și n-ar puncta pe un ton grav „nu, nu e doar un sos”.
Oamenii nu înțeleg. Trebuie cumva să-i facă să priceapă, să le deschidă ochii. Convingerile nu se pot schimba peste noapte, e nevoie de răbdare. Zidul refuzului și al ignoranței poate fi dărâmat, își spune. Tactica loviturilor mici și repetate pare cea mai potrivită. Se apropie de colegi și le strecoară în conversație apropouri în pastile mici:
–      …noi acasă nici nu mai folosim sare, nuuu… numai sos de soia.
–      …citeam ieri că sosul de soia e bogat în acid lactic… da…
–    …noroc! Ai răcit? Nu? Alergie? …eu n-am nici o problemă cu alergiile, sosul de soia e cel mai bun antialergic, nu știai?
Când nu mănâncă la restaurantul de la parterul clădirii în care lucrează, uneori Iustin C. și colegii lui fie comandă la vreo firmă de catering, fie, dacă e vorba doar de câțiva colegi și de o gustare rapidă, se oferă chiar el să se ducă să le cumpere. Și pentru că foarte mulți sunt nehotărâți, le sugerează tot el ce-ar putea fi un excelent prânz.
–   Ai putea să-ți iei vită în sos de soia, sau uite pui cu orez și la ăsta merge să-ți pui… Pachetele de primăvară sau colțunași… astea sunt delicioase și merg perfect cu sosul de soia…
–    Ajunge!!!
Colegul din faţa lui, de altfel un individ care nu ieșise niciodată în evidență prin nimic, mai degrabă pașnic și noncombativ, grăsun și rozaliu, a izbit cu pumnii – două mănunchiuri de cârnăciori – în birou, ca un copil râzgâiat, făcând ca tastatura, borcanul cu pixuri, agrafele, postit-urile, rafturile de plastic să sară într-un zornăit strident.
–    …dacă mai aud o singură dată cuvintele astea, dacă te mai aud o singură dată pronunțând sos de soia sau vreo aluzie la căcatul tău de sos, te omor! N-ai decât să te duci dracului cu sosul tău cu tot!… Ia-ți-l și bagă-ți-l în cur, da´ în biroul ăsta să nu te mai aud!
Pentru Iustin C. e mai mult decât o revelație. Înțelege că e nevoie de ceva mai mult decât cuvinte să le arate oamenilor calea. Iese din birou cu capul plecat, în liniștea penibilă care se lăsase, cumpără mâncare pentru toți și, la întoarcere, le-o împarte fără un cuvânt. Se retrage în colțul lui și mănâncă în tăcere. Colegii mănâncă și ei și îi mulțumesc, fără să știe că, pe drumul de întoarcere, Iustin C. pusese în mâncarea tuturor sos de soia.
În aceeași seară, soția îl găsește acasă cu toate farfuriile, farfurioarele, platourile înșirate peste tot în bucătărie, pe masă, pe blat, pe jos. Toate conțin ca la o expoziție culinară mostre de mâncare, bucăți de carne, brânză, legume, fructe, fiecare bucățică fiind pătată de movul intens al sosului de soia. Iustin C., doar în chiloți, gustă pe rând din fiecare, notând frenetic într-un carnețel ca un compozitor care își aude pentru prima oară simfonia.
–    Știi ce-am observat? Că asociat cu orice alt aliment sau orice alt ingredient sosul de soia își păstrează gustul. Oricât de puțin ai pune, alimentul cu care este combinat împrumută gustul sosului de soia, înțelegi? E ca și cum l-ar transmite cumva, ca și cum ar acapara orice alt gust. Înțelegi? Îl subjugă, dar nu îl anihilează.
Soția face și ea o criză de nervi. Dar nu atunci își face bagajele și se mută înapoi la părinți, ci o lună mai târziu. Înainte de asta, o cheamă pe soacra ei, poate ea va reuși cumva să-l tempereze. Mama lui Iustin C. vine imediat ce primește telefonul, convinsă că tulburările fiului erau trecătoare, cauzate de stresul de la serviciu, de noră și de poluare.
–     Ai nevoie de odihnă, de liniște. Ia-ţi niște zile libere și mergeți undeva…
–    Tu crezi că eu am ales, mamă, drumul ăsta? Nu mamă, e ceva care depășește puterile omenești. De ce n-am știut până acum de sosul ăsta, mamă, de ce abia la 33 de ani l-am găsit?
–   Cum n-ai știut, eu țin minte că ți-am mai gătit cu sos de soia… Probabil s-o fi terminat și n-am mai luat, că nu mâncam în fiecare zi.
Iustin C. se ridică în capul oaselor ca și cum ar avea o revelație:
–     Și eu? Mâncam și n-am știut? Ce prost am fost… Am avut așa ceva în casă?
–    Normal c-am avut… ce-i așa extraordinar? Am avut o dată o sticlă mare de juma´ de litru, da´asta n-ai cum să-ți aduci aminte că nici nu erai… Asta a fost în luna noastră de miere…
–   …povestește-mi! Spune-mi tot! Povestește-mi despre tata. Spune-mi cum am apărut eu! Mamă, trebuie să știu.
–      Ce-ai, dragă? Ai apărut ca toți oamenii… ce să-ți mai zic?
–      Vreau să știu exact ce s-a întâmplat când am fost conceput!
Mama lui Iustin C. tresare speriată. Începe să-i fie un pic teamă de surescitarea fiului ei și parcă acum îi observă părul vâlvoi și sclipirea ciudată din ochi. Simte mâna nurorii sale pe umăr și se mai liniștește. Se întoarce către ea. Deci asta voia să spună prin „crize”.
–   Eram tineri, abia ne luasem și nu ne-am permis să plecăm și noi undeva. Și dacă tot n-am avut bani de nici o călătorie, m-am gândit eu să-i gătesc în fiecare săptămână mâncare din alte țări. El terminase facultatea și își găsise de lucru pe un șantier, mai toată ziua plecat, mai lucra și de noapte, eu nu munceam nicăieri, așa că stăteam acasă și încercam rețete. Asta a fost luna noastră de miere. În săptămâna aia în care te-am făcut pe tine a fost cu mâncare asiatică, atunci am golit toată sticla aia… Apoi ai apărut tu… Ce-ai, mamă, ce-i cu tine… Liniștește-te mamă, dă-l încolo de sos…
Iustin C. îi dă drumul din strânsoare. Zâmbește cald.
–    Of, mamă, te-am speriat… Iartă-mă…
Încercarea mamei de a banaliza prezența sosului în casa părintească n-are însă efectul dorit. Iustin C. a citit printre rânduri și a asamblat ca pe un puzzle elementele din povestirea mamei. Absența tatălui… abundența sosului de soia ca o coincidență în aceeași perioadă… apoi nașterea lui… Nimic, dar nimic nu este întâmplător pe acest pământ.
–    Să ai grijă de el, te rog, să se odihnească, avea să-i spună mama nurorii sale la plecare. Și, când îl vezi că începe să bată câmpii cu sosul ăla, lasă-l și tu în pace…
Momentul care a făcut-o pe soție să-l părăsească vine câteva zile mai târziu, când, având niște prieteni la cină, pe care îi prevenise în legătură cu schimbările lui din ultima perioadă, îndrăznește să abată puțin discuția de la subiectul preferat al lui Iustin C. tocmai când acesta abia spusese că sosul de soia conține de zece ori mai mulți antioxidanți decât vinul roșu, are 4 calorii într-o linguriță și 11 într-o lingură și ajută la prevenirea bolilor cardiovasculare.
–   Iustin… înțeleg că îți place foarte mult sosul ăsta și că ai făcut o … pasiune pentru el… dar e bine totuși să nu faci o fixație din asta…
Soția căpătase oarecum curaj, avându-i aliați logici pe prietenii care clătinau și ei aprobatori din cap.
–    …și sunt atâtea alte sosuri pe care le-am putea încerca, uite, de exemplu… Bechamel…
Iustin C. nu se revoltă. Nu ridică vocea. E mult prea cutremurat de ignoranța cu care are de luptat. Înțelege din nou că are o misiune grea. Pune tacâmurile deoparte și apucă borcanul cu sos de soia de pe masă.
–    Bechamel este alb, spune el rar și răspicat. Și nu este sos. Pentru că nu există un alt sos în afara sosului de soia! Să guști alte sosuri sau să susții existența lor este inacceptabil! Să nu iei în derâdere numele sosului de soia!
Apoi îi stropește calm pe toți cu conținutul borcanului, bolborosind.
–     Vă vom explica imediat ce s-a întâmplat. Uitați-vă acolo.
Polițistul apasă play și pe măsură ce imaginile se derulează, colegul lui Iustin C. se convinge în final că avea dreptate – pe lângă camerele de supraveghere pe care le știa toată lumea, mai sunt și altele care spionează activitatea angajaților.
–      Da, el e, v-am spus, își pune sos de soia în cafea.
–      Nu e tot, uitați-vă în continuare.
După ce Iustin C. toarnă conținutul unui pliculeț în paharul lui de cafea, face același lucru cu vasul din filtru. În fiecare dimineață. S-a gândit că avea aceeași culoare și cu timpul, ar reuși să schimbe treptat proporțiile de la câteva picături la o concentrație mai mare. Oamenii vor fi vindecați.
În urma anchetei și a analizelor de laborator, se depistează într-adevăr în cafea doar oligozaharide și alți compuși care se regăsesc în sosul de soia și nimic altceva, ceea ce contrazice fără echivoc teoria unuia din polițiști care îl suspectează pe Iustin C. de o eventuală apartenență la o organizație teroristă. Drept urmare, singurele repercusiuni sunt desfacerea contractului de muncă pe motivul absențelor nemotivate din timpul serviciului – când Iustin C. ieșea să cumpere mâncare – având în vedere că adăugarea sosului de soia în cafeaua angajaților nu putea fi încadrată juridic.
Iustin C. primește vestea cu demnitate și cu oarecare resemnare; știe că are să pătimească de acum înainte pentru convingerile lui. Rămas fără soție și fără serviciu, Iustin C. meditează în tăcere, în întunericul casei goale la ce avea să vină. Pentru că nimic nu va mai fi cum a fost. Semnele vor începe să apară.
Înainte de orice, e nevoie să facă un lucru absolut necesar. Iustin C. umple cada cu sos de soia, la o palmă de scurgerea de siguranță. Își înfășoară un cearșaf în jurul brâului, care are să-i servească drept singurul veșmânt de acum încolo, îngenunchează și lasă să alunece căușul mâinii drepte în lichidul întunecat. Își toarnă de trei ori peste capul plecat și intră în cadă.
Iustin C. își lasă barba și părul să crească în voia lor. Trăiește simplu, se îmbracă la fel – în afară de cearșaful cândva alb, acum de un violet pal, bine legat în jurul brâului, își atârnă la gât un șirag de boabe de soia și o punguță de piele în care păstrează pliculețul pe care îl strecurase în buzunar când trăise prima dată miracolul.
Face băi îndelungi în sos de soia.
Iustin C. iese pe străzi, are insolite apariții în piețele orașului, unde le vorbește trecătorilor care nu vor să-l asculte, aruncând în mulțime cu pliculețe de sos.
–   Sunt cel care vă aduce adevărul, căci numele meu este „cel care gândește corect”. Luați și gustați! Gustați și veți înțelege. Căci numai cei care înțeleg vor fi salvați!
Discursurile și libațiile lui publice cu sos de soia, care pe majoritatea îi lasă rece, îi irită până la violență pe unii trecători. Iustin C. este nu o dată snopit în bătaie pe străzi. Deși îl doare, primește bucuros în numele sosului de soia bătăile și insultele oamenilor. Pentru că fusese evacuat din apartament, nu-și mai permite luxul abluţiunilor în sos. Își îngrijește rănile în parc, tamponându-le cu sos de soia. Îl ustură și când durerea atinge pragul pierderii involuntare de urină, Iustin C. plânge pentru neputința de a primi pe de-a-ntregul binecuvântarea darului sosului de soia.
Iustin C. nu mai este singur. Tovarăși de nădejde, oameni ai străzii ca și el, la început doi-trei, apoi ceva mai mulți au stat să-l asculte. Cum de nu m-am gândit mai demult, își spune atunci Iustin C., ei mă ascultă pentru că mă înțeleg, pentru că sunt ca mine, simpli. Cu oameni ca ei îmi voi duce misiunea până la capăt. Ei vor purta cuvântul mai departe. Ei vor fi dimpreună cu mine trâmbițele sosului de soia. Armata mea de vestitori.
Colindă cu ei străzile, neobosit. Cât el se oprește să le vorbească oamenilor, vagabonzii se amestecă printre curioșii care se opresc să-l asculte și îi țin isonul când nu sunt foarte absorbiți de scotocit prin buzunare.
–      Ceasul din urmă se apropie! Sunteți oi oarbe în calea lupilor… deschideți ochii!
–      Bă, ăsta nu-i dementu´ ăla care a apărut la ziar?!
–      Da´ nu-i dement, domnu´…
E adevărat. Iustin C. apăruse nu într-unul, ci în trei ziare de scandal, ceea ce îl calificase și pentru câteva apariții televizate, cărora încă nu le-a onorat invitațiile. Soția lui decupează paginile cu poze mari, le împăturește cu grijă și le îndosariază pentru divorț.
„Ieri corporatist, azi cerșetor
Un bărbat de 33 de ani se hrănește numai cu sos de soia!”
„Vine Potopul negru!
Apostolul sosului de soia: <O ploaie neîntreruptă de sos de soia va cădea zile și nopți!>”
„Nebunul-soia devastează un hypermarket!”
Această ultimă știre e ușor exagerată. Iustin C. nu a intrat în magazin cu intenția de a vandaliza sau de a produce vreo stricăciune, ci doar să-și cumpere cu ultimii bani câteva sticluțe de sos. Ajunge la raft și se gândește că n-ar strica să profite de grupul de cumpărători aflat în apropiere și începe din nou să predice cu patos.
–    Acesta este sosul! Nu căutați în altă parte, aici veți afla răspunsul. Mângâierea! Liniștea! V-ați întrebat vreodată de ce sosul de soia este cel mai vechi sos? Pentru că există dinaintea începuturilor! Sosul de soia a fost, este și va fi!
Întâmplarea a făcut ca general sales managerul împreună cu area sales managerul firmei care distribuia sosul de soia să se afle în zonă cu un grup de promoteri. Iustin C. este dat de exemplu.
–    Vedeți, de tipul ăsta de discurs avem nevoie, de genul ăsta de implicare, la nivel emoțional. Interesantă abordarea, eu aș mai lucra puțin la outfit, mi se pare prea anacronic, dar încercați să priviți puțin dincolo de aparenţe și să captați mesajul.
Când general sales managerul îi propune să se alăture echipei sale din departamentul de vânzări, să promoveze produsul pentru un salariu negociabil, un comision în funcție de vânzări, bonusuri, telefon plătit de firmă, mașină de serviciu, asigurare medicală și bonuri de masă, Iustin C. își iese din minți.
–    Vânzări?! Să vând ceea ce toată lumea ar trebui să aibă pe gratis? Ce amestec au banii aici? Ați transformat o binecuvântare într-o afacere? Un dar nu se vinde, tâlharilor!
Dintr-o singură mișcare dărâmă toate recipientele de plastic de pe raft, blestemând. Rupe baxurile și aruncă în coșurile celor care asistă la scenă câte un sos de soia. Păstrează o sticluță pentru sine, o desface și o golește cu nesaț, apoi iese ca o furtună din magazin, însoțit de armata lui pestriță.
Poliția face căutări și ridică persoanele fără adăpost care corespund descrierii. Locul în care se ascunde este indicat chiar de unul din cei cu care se aflase ceva mai devreme în supermarket. Este arestat în aceeași zi. La apariția poliției, restul grupului de cerșetori se face nevăzut, risipindu-se care încotro, cu buzunarele pline de ce șterpeliseră din magazin. Nici măcar unul nu are la el sos de soia.
În secția de poliție îl leagă cu cătușe de zăbrele și îl bat pe îndelete. E perioada în care elevii de la școala de poliție fac practică prin secții.
–      Mi-e sete…
–     Are careva sos de soia, mă? întreabă ofițerul de serviciu la auzul vocii stinse a lui Iustin C.
–     Am găsit la percheziție… Avea la el, îl ținea la gât. Unde i-ați pus, mă, obiectele lu´ ăsta?
Unul din elevi ia un pahar de plastic de la dozatorul de apă și varsă în el pliculețul găsit în punga de piele pe care Iustin C. o purtase în ultimele luni la gât. Îi dă să bea. Un șuț din celula alăturată cască ochii curios printre zăbrele.
–      E bun, mă, căcatu´ ăla?
Sleit de puteri, ar vrea să-i răspundă, în schimb, își moaie buzele în sos, soarbe puțin, apoi mai răsuflă încă o dată greu… și asta a fost. Se înalță ușor din mijlocul celulei… își privește trupul inert prăbușit pe cimentul rece cu mâinile spânzurate în cătușe… un polițist îl împunge cu bastonul să vadă dacă mai mișcă… ceilalţi încearcă să-l resusciteze… zâmbește… sunt naivi, nu știu ce fac… la ce bun să mai salvezi trupul când sufletul și-a găsit deja liniștea… apoi mai sus, tot mai sus, până când spațiul și timpul se topesc laolaltă cu celelalte dimensiuni în mâzga cleioasă a necunoscutului… O lumină puternică… liniște, iarăși liniște… O luntre mare care îl trece un râu tulbure de sos de soia. Râul își domolește curgerea… luntrea ajunge la mal… coboară. O câmpie întinsă de soia cu frunze mari și rotunde i se așterne înainte.
Iustin C. străbate câmpia pe o alee pavată cu un mozaic din boabe de soia, în capătul căreia strălucesc Porțile cele mari. Drumului ce străbate unduitor câmpia i se alătură neobosit râul molcom şi vineţiu. Bărbatul se abate puțin de la drum, coboară spre râu mângâind marginea frunzelor rotunde, îngenunchează și din palmele făcute căuș, soarbe cu nesaț. Își spală fața. Apoi merge liniștit mai departe, pe aleea care șerpuiește către Porți, cu un singur gând, o singură emoție care-l face să tremure: ce-l așteaptă oare în spatele lor?

(George Moise)