Te îndrepți spre casă cărând o cutie plină ochi cu lucrurile tale și cu întrebarea al cărei răspuns l-ai ratat, revenind ca un refren de pe un disc zgâriat: Unde te vezi peste cinci ani? Nu ți-ai pierdut jobul, nu vii de la niciun interviu, ai ieșit doar pe ușa din dos dintr-o altă relație. Ai stat la ea, neoficial, câteva luni, până când a decis să pună punct. Mergi încet, ca un om fără viitor ce ești. Asta e, se poate și mai rău. „I know men your age who still have ambitions”, îi spune Ines tatălui ei, Winfried Conradi/ Toni Erdmann.

Ziua 1

Se zice că prima noapte în pușcărie trece cel mai greu. Nu știi, că n-ai fost, dar îți trebuia o comparație cu primele 24 de ore. Revezi filme vechi. Sărutul femeii păianjen, Hector Babenco și pentru un minut, ești la facultate, la un curs de structuri narative și ai toată viața înainte. Ai plecat de undeva, cum ai reușit să ajungi nicăieri?

Înghiți citate motivaționale cu pumnul, ca şi cum ar fi leacuri pentru mahmureală, dar e prea târziu. Ai fost aruncat. Timpul trece la fel de greu ca primele secunde după ce-ai luat un pumn în stomac. Îți reciți parabola cu bancnota mototolită care de fapt nu-și pierde valoarea. E o minciună. O hârtie mototolită nu mai valorează nimic.

Ziua 2

Vezi un documentar despre Muzeul Falologic din Islanda. Adică al penisului. Singurul muzeu de profil din lume. Fondatorul lui, Sigurður „Siggi” Hjartarson a început să colecționeze penisuri din copilărie, când a primit cadou unul de bou. Acum are 280 de specimene, de la diverse mamifere, mai puțin unul, Homo sapiens. E greu, zice el, să găsești un donator. Dacă înmormântezi un om fără un rinichi, nu observă nimeni, dar fără penis, se observă. Siggi are două dorințe înainte să moară. Să traducă „Scurtă relatare a distrugerii Indiilor”, a lui Bartolome de Las Casas și să completeze colecția muzeului său cu un penis uman. Nici el nu se simte prea bine. Te gândești că dacă tot faci curat și arunci ce nu-ți mai trebuie, ai putea îndeplini măcar dorința unui om în vârstă.

Ziua 3

N-ai aflat ce-și doresc femeile, dar măcar știi ce nu-și doresc. Pe tine. Iar tu nu ești un super-erou, ei nu greșesc niciodată, știu când să apară și când să dispară, când să vină și când să plece, când să tacă și când să vorbească, și nu doar atât, ei spun întotdeauna ce trebuie. Pentru că super-eroii văd prin lucruri, sigur văd și prin cranii de femei, deci știu ce gândesc aceste încurcate ființe. Ești ceea ce gândești. ”Am crezut că vrei să fii lăsată în pace…”, ai zis, încercând să te aperi. ”Ai crezut o pulă”, ți-a răspuns ea.

Ziua 4

Puseuri de febră. Poate e chiar răceală, cine știe. Se elimină din organism lichide amintite prea puțin în comediile romantice. Muci, lacrimi, spermă, flegmă, vomă, bilă, diaree. Înțelegi în sfârșit sensul cuvintelor ”Te iubesc de mă cac pe mine”, dar nu are cine să te audă. Scoți ultimul șervețel din cutie și o rupi mecanic. Sper că n-ai rupt cutia aia, auzi vocea ei, îmi trebuia pentru o machetă la job. Când era asta, acum câteva zile? O săptămână? Pereții camerei ei cad ca niște plase de protecție de pe o clădire în renovare și ești din nou la tine, scuipat de propria imaginație înapoi în realitate. Te întrebi dacă orice ai face, în orice univers paralel în care ai glisa, ai rupe cutia goală de șervețele și ai face și restul de greșeli.

Te gândești ce seriale ai lăsat deoparte cât ai stat cu ea. Cauți The Expanse, dar reiei sezonul doi din Baskets. Nu-i o idee bună să vezi un serial despre un clovn ratat când tocmai ți s-a spus că ești unul. Stingi focul cu gaz și asculți și Start wearing purple. A purple little little lady will be perfect/ For dirty old and useless clown. Mai torni puțin whisky peste ulcer și deschizi în minte o altă carte de la ea și citești: „Un clovn care ajunge bețiv decade mai repede decât se prăbușește de pe acoperiș un tinichigiu beat”.

Ziua 5

A cincea (șasea?) zi de febră. Ajungi în sfârșit la spital. Primești medicamente care au efect, faci cumpărături, vii acasă. Deschizi vinul pe care-l păstrai de vreun an pentru o ocazie specială, să-l bei cu ea, California Square, 2012. E printre cele mai bune vinuri pe care le-ai băut, dacă nu l-ai bea singur. Vezi Passengers, tras din cinema, cu unii are lasă totul în urmă pe Pământ, se îmbarcă pe-o navă care-i va duce hibernați vreo 120 de ani pe o altă planetă. Unuia i se strică crisalida și se trezește cu 90 de ani mai devreme singur cuc cu 90 de ani mai devreme. Dacă ar fi o poveste adevărată, ăla ai fi tu. Îți mai torni un pahar. „For a minute, I almost forgot my life is in ruins.”, zice domnișoara Aurora în film după ce râde, oftează, și ea tot la al doilea pahar.

Ziua 6

Un om doarme într-o viață, în medie, 20 de ani. Vrei și tu. Din aceștia, 6 îi visează. Nu citești niciodată recenzii sau sinopsisuri de pe imdb înainte să vezi un film. De fapt te uiți pe imdb să vezi ce filme a mai scos Woody Allen și cum o cheamă pe Nili Fuller. Acum poate ar fi trebuit. Termini de văzut The man who fall in the forest și citești pe la review-uri Don’t view when you’re really depressed.

Auzi vântul cum clatină ușile, ferestrele și scutură copacii ca un animal scăpat de la zoo. Personificarea naturii, așa scriai în comentariile literare în clasa a cincea. Vrei să adormi pentru 120 de ani. Sau doar pentru 30. Măcar până mâine dimineață.

Visezi cutia de carton plutind pe apă, ca un coș cu nuiele, doar că înăuntru nu se află niciun bebeluș ci, evident, cenușă, iar cenușa ești tu. Gândești prin vis că oamenii își abandonează mai degrabă copiii decât morții. N-a lăsat nimeni pe treptele vreunei mânăstiri o urnă cu rămășițe pământești. Singurii morți pe care îi abandonăm sunt propriile victime.

Ziua 7

Nu mai știi ce zi e. Reiei jurnalul ultimelor zile și numeri pe degete de când nu prea mănânci și nu prea dormi.

Dacă ar fi o femeie, insomnia ar fi una psihopată și calculată. O găsești de fiecare dată pe un scaun la capul patului tău, veghindu-te ca pe morți, fără să știi cum a intrat. Nu întârzie niciodată, la patru dimineața fix, oftează și își schimbă poziția pe scaun, cu un scârțâit. E la tine de vreo săptămână și mai bine, te uiți la ea și parcă sunteți împreună de o viață.

Și dintr-o dată, te trezești. Clipești ca un copil în fața primei biciclete. Capul îți e ușor, îți e poftă de viață și vezi limpede, pentru prima oară limpede, ca și cum ți-ar fi lins ochii o babă tămăduitoare. A fost un coșmar. S-a terminat, ai trecut dincolo, pe malul celălalt, întreg, purificat, ca prin foc. Ai, din nou, ba nu, pentru prima oară, un scop în viață! Te dezbraci de pijamale, le faci ghem și le dai foc pe salteaua din mijlocul garsonierei. Se face cald. Arunci în flăcări și tot ce-ai scris și torni peste ce-a mai rămas în sticla de whisky. Ieși în stradă gol ca un nou-născut și mergi demn.

Mă scuzați, aveți cinci minute să vorbim despre Domnul și Salvatorul nostru… Polițiștii au timp, dar schimbă subiectul. Vor să știe ce cauți în intersecție, fără haine, în frumoasa zi de 14 februarie, anul Domnului 2017, perioada Heisei 29. <Zis-a Domnul Domnului Meu: „Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”…> Unul îți cere un act de identitate, dar își dă seama rapid ce tâmpenie a spus. Își drege glasul și te întreabă dacă nu ți-e rușine. Sunt un super-erou, „Doamne, în Tine mă încred: să nu fiu dat de rușine niciodată. Izbăvește-mă, în dreptatea Ta!” Încearcă să te prindă amândoi cu o pătură ca pe un câine de rasă. Apuci pătura de un colț și smucești, o iei și ți-o legi ca pe o capă la gât, ridici pumnul drept și te înalți deasupra cartierului, ca Veronica, Veronica, fată bună și cuminte, o auzi pe Margareta Pâslaru cântând în japoneză, iei viteză, străpungi norii, ziua abia începe și tu ești singurul care o poate salva.

 

 

(Imagini: capturi din The Final Member)

 

 

 

 

 

(George Moise)