Pe mama mea o cheamă Natalia. M-a făcut târziu, poate de asta mă coc mai greu, iar ea are acum vârsta unei bunici. Nu contează cât, e vârsta la care rolurile se inversează, copiii devin părinți și părinții devin cei de care trebuie să ai grijă, e vârsta la care oamenii mari, după ce au risipit o viață să devină adulți, înțeleg în sfârșit ce e esențial și se întorc pâș-pâș în copilărie,

– Natalia, lasă-mă puțin, te rog, am ceva de scris.

– 遊ぼう。

Vrea să ne jucăm. Iar. Ce copil a fost maică-mea când era mică, oare cum se juca atunci? Îmi povestea că, pe la 2-3 ani, bunică-mea arunca o țoală de in pe ei (aici mama ridica întotdeauna degetul în sus să mă facă atent) „tort în tort”, cu o fereastră la spate prinsă-ntr-un ac de siguranță (să nu umple țesătura de respect) și le dădea drumul prin ogradă.

– Ai puțină răbdare, să termin asta, te rog…

– ね、アーソーボッ！！！

Nu mă înțeleg cu ea. Adică ne înțelegem, dar nu ne înțelegem. A așezat două scăunele roz unul în spatele celuilalt.

– 乗って下さい！

Nu am ce face, intru în joc.

– Mă urc, dar ce e, mașină sau tren?

– 車で~す！

– Mașină zici, OK.

Mă așez cuminte pe locul din spate și îmi pun precaut o centură de siguranță imaginară. Scăunelul roz de la IKEA se face banchetă de Trabant (care n-avea centură în spate), mama calcă accelerația, motorul pârâie ca o drujbă mare, cartonată și trece la mustață de o roată de tractor cât toate zilele, depășește o dacie 1310 sport pe serpentine și când trece pe lângă o motocicletă, ăla nu știu ce strigă, iar mama îi strigă înapoi: te bag în pizda mă-tii! Ce faci, Natalia, îi zice prietena din dreapta, era polițist. Da? Nu l-am văzut, a zis mama.

– 着いた！

– Am ajuns?

– はい！下りて下さい！

Mă conformez și mă dau jos.

– 見て、星がいっぱい！

Îmi arată tavanul. Sare, (de fapt mai mult țopăie) și prinde ceva în mâini.

– 飛んで！飛んだら、星が捕まえるよ！

– Da, Natalia? Dacă sărim putem să prindem stelele?

– ほら、いっぱい捕まえたよ… 飛んで！

Nu pot să-i zic că nu pot. Când eram mic și îi spuneam că nu pot, maică-mea îmi spunea „nu există nu pot, există nu vreau”. Ba da, mamă, exista și „nu pot” când eram copil. De când am crescut, mai există uneori și „nu mai pot”. Știu, tu, când simți că nu mai poți, îți dai singură un șut în cur și mergi mai departe.

Sărim amândoi și ne umplem mâinile de stele.

– Dar unde suntem aici, Natalia?

– お祭りです！

– Ce festival?

– 星の祭り！

Repet ca pentru mine, „festivalul stelelor”, și zâmbesc.

Pe fiica mea o cheamă Natalia. E mică, nu contează cât, probabil așa o voi vedea până voi muri. Înțelege aproape tot ce-i spun, dar de răspuns, o face în limba mamei ei. Sunt câteva cuvinte pe care le spune întotdeauna doar în românește. Apă, lapte, bate vântul (i-a cântat o prietenă româncă „Bate vântul frunzele”), ce faci, bine, tata și bunica.

(George Moise)