– „Detest banii. Ideea unui echivalent general valoric pentru orice, fie marfă, serviciu, ființe care ajung mărfuri, sentimente care ajung servicii, îmi repugnă. Dar banii au fost singurul mod prin care ne-am putut întoarce acasă.” – Daniel Ciobotea. Voi ați știut de chestia asta?

Cel care vorbise flutura prin aer agenda neagră ca și cum și-ar fi făcut vânt.

– Știe cineva de aici de treaba asta?

Nu știa nimeni. Într-un târziu, s-a auzit o voce.

– De unde să știm? Nimeni din cei care au știut nu mai e aici.

Era evident, dar preotul care pusese mâna pe jurnal și făcea acum pe liderul nu era foarte deștept. În sală se intrase cam ca la revoluție, cine se nimerise. Erau, în mare, simpli parohi și atât. Restul, adică tot ce însemna Biserica Ortodoxă Română de la nivel de eparhie în sus: episcopi, episcopi vicari, arhierei vicari, arhiepiscopi, chiriarhi, protopopi, mitropoliții provinciilor istorice, toți, până la însuși Preafericitul Patriarh a cărui agendă o frunzăreau acum în zeci de fotocopii, dispăruseră cu două zile înainte. Nici adunării ăsteia nu știau cum să-i zică, nu era nici Cancelaria Sfântului Sinod, nici Sinodul Permanent, nici Adunarea Națională Bisericească, nici Consiliul Național Bisericesc al Permanenței Consilului Național Bisericesc. Nu prea era nimic, doar o mână de preoți îngroziți, cărora li se cereau răspunsuri. Că trebuiau să refacă totul de la zero mai era cum era, dar în câteva ore intrau în ședință cu cei de la CSAT, niște băieți de la Pentagon și alții care aveau în spate organizații de care nu auziseră nici măcar în filme.

Cu patruzeci și opt de ore înainte, adică pe 1 decembrie 2018, clădirea cunoscută sub numele de Catedrala Mântuirii Neamului s-a înălțat la cer. Literalmente. După ce s-a umplut cu oameni, în majoritate în vârstă, aduși cu microbuzele parohiilor de prin țară, ușile s-au închis. S-au simțit întâi niște trepidații, urmate de un huruit care a crescut în intensitate. De afară s-a văzut cum catedrala s-a smucit puțin în sus, ca o cucoană grasă căreia-i rămâne tocul înfipt în caldarâm. S-a ridicat la un metru deasupra pământului, unde a levitat o vreme (provocând câteva leșinuri printre credincioasele rămase afară), cu mățăraia de fire atârnând de dedesubt, după care a tâșnit vertical și s-a tot dus până nu s-a mai văzut, lăsând pe retina privitorilor amintirea reflexiei soarelui în turlele aurite.

„Am ajuns pe planeta asta dintr-o eroare, căutând altceva.”, așa începea jurnalul celui pe care toată lumea îl cunoscuse drept Dan Ilie Ciobotea și mai târziu, Patriarhul Daniel, jurnal pe care, într-un ultim moment, din motive necunoscute (generozitate? remușcări, poate?) îl lăsase în urmă cu intenția clară de a fi găsit. „Nava cu care am venit e distrusă complet, trebuie să construim una nouă, oricât ar dura.”

„Pământenii sunt o rasă înapoiată, dar fascinantă. Cei mai mulți sunt subdezvoltați, puținele spirite care se ridică peste medie și au capacitatea de a schimba lucruri sunt, de cele mai multe ori, ignorate sau chiar eliminate. Oamenii de rând aleg însă să creadă într-o ființă supranaturală pe care n-au întâlnit-o niciodată, și n-au nicio dovadă a existenței ei, dar sunt convinși că îi ajută în orice ar întreprinde.

Calea Lactee, Galaxia din care face parte Pământul, are cam 400 de miliarde de stele și 100 de miliarde de planete cu condiții asemănătoare Pământului. În Univers sunt 100 de miliarde de galaxii, fiecare conținând la rândul ei miliarde de stele și aproape 50 de sextilioane de planete aidoma Pământului, dar, cu toate astea, pe Pământ sunt o grămadă de oameni care cred că ființa aceea supranaturală care a creat tot universul are un plan separat numai pentru ei. Ei bine, tocmai naivitatea asta ne-a ajutat să ne construim nava.

Înainte de toate, a trebuit să-i cunoaștem, să aflăm ce i-ar putea face să-și cedeze resursele de bunăvoie. În principiu, indivizii din rasa umană (îndeosebi masculii) fac cele mai mari tâmpenii din patru motive: iubire, politică, fotbal, și religie. Iubirea este un comportament atât de încâlcit și de primitiv, încât n-o să insist asupra lui aici. Ce-am înțeles din fenomen este că atunci când doi sau mai mulți indivizi ajung să aibă un singur punct de interes – adică un alt individ, se va ajunge invariabil la un conflict. În politică, mai mulți indivizi pot avea un punct unic de interes, dar și acolo tipul de adorație practicat este la fel de instabil ca în iubire. În fotbal se întâlnește același gen de fanatism ca în primele două categorii, dar e implicat un mare grad de hazard. Religia a rămas așadar singura zonă care să întrunească toate condițiile: mari mase de indivizi care converg, necondiționat și pe termen lung, către un singur obiect de adorație, fără să intre în conflict între ei (cu condiția să fie, evident, de aceeași confesiune).”

Aici s-a făcut o pauză. Ședința aproape că se lăsase cu bătaie din cauza unora care se apucaseră să-i tragă pe ceilalți de bărbi, pentru că ajunseseră mai devreme sărind peste pagini la pasajul în care se vorbea despre rasa extraterestră din care făceau parte foștii lor colegi. Daniel și echipajul lui fuseseră aproape umanoizi, fără îndoială, nu avuseseră nevoie de deghizări speciale. Singurul lucru care-i deosebise de pământeni era un al doilea organ respirator, pentru mediul subacvatic, practic niște branhii plasate în zona gâtului, care au fost mascate cu ușurință de bărbile monahale. Spiritele s-au calmat și lectura a continuat conform ordinii de zi. Apăruse o altă problemă.

În afară de preoțimea de la vârful ierarhiei BOR, fuseseră dați dispăruți în total vreun milion de pensionari, în condițiile în care capacitatea catedralei era de 5000 de persoane.

„Creierul uman funcționează ca un aparat de înregistrat de înaltă fidelitate, captând pe bandă, așa cum era, fiecare experiență de la momentul nașterii încoace, poate chiar de dinainte de acesta. Procesul de stocare a informațiilor în creier este cu siguranță un proces chimic, care implică o compresie și o codare care nu e înțeles pe deplin de către rasa umană.

Avem nevoie de bătrâni. Simpli. Depășiți. Nu avem nevoie de înțelepciune, suntem cu mult înaintea oricărei descoperiri de aici, ce ne trebuie nouă e lecția simplității, a banalului. Experiența în rutina nimicului e ceea ce ne lipsește. Cei în vârstă sunt produsul unei succesiuni de secvențe în care s-au luptat cu nimicul și i-au supraviețuit. Zile întregi de nefăcut nimic, suspendate în așteptare, inactivitate și contemplare a vidului. De experiența lor avem nevoie pentru călătoriile interstelare lungi, interminabile, în care suntem nevoiți nu doar să îi suportăm pe ceilalți, ci să ducem povara cea mai grea, pe noi înșine.

Ideea, surprinzător, a venit tot de la ei. Moaște. Fiecărui individ care se apleacă asupra raclelor cu moaște i se va scana retina și i se va transfera toată informația pe un dispozitiv de stocare.”

Cu trei zile înainte de inaugurarea catedralei, au fost aduse la București toate moaștele din teritoriu. A fost practic un târg de moaște, primul, singurul și cel mai mare târg de moaște organizat vreodată. Ca o reunire a celei mai mari trupe rock din toate timpurile. Ba nu. Ca trei staruri rock atât de mari, încât n-au cântat niciodată în aceeași trupă. Sfântul Dumitru, Sfânta Parascheva, Sfântul Nicolae, o singură dată în concert, ca Steve Vai, Joe Satriani, Yngwie Malmsteen, rupând corzile cu pene de chitară făcute din bucăți din sfânta cruce, sulița sutașului Longinus și un spin din coroana lui Iisus, găsit la un liceu din Anglia.

La ieșirea din incinta în care fuseseră expuse moaștele, pelerinii au fost ei înșiși deshidratați, compactați și ambalați ermetic în containere speciale, pentru că drumul către casă al echipajului lui Daniel era lung, aproape de necuprins pentru o minte omenească. Când au ajuns pe planeta lor, nu consumaseră încă tot, le-au mai rămas niște kile de pastramă pe care le-au mâncat cu ceilalți, la petrecerea de întoarcere acasă.

(…)

Jurnalul n-a fost făcut niciodată public. Zborul Catedralei a fost declarat minune, România a fost declarată Republică Ortodoxă și până și cei mai sceptici dintre sceptici au fost convinși că românii sunt poporul ales și țara lor, axis mundi. Pe același loc s-a mai construit o catedrală care n-a mai zburat nicăieri.

(George Moise)