Domnul Scărlătescu a fost întotdeauna un om corect. În cele mai mici detalii și în cele mai elementare acțiuni pe care le-a întreprins vreodată. Spre exemplu, chiar și atunci când trecea strada putea servi drept model pentru fiecare dintre noi.

Domnul Scărlătescu a fost întotdeauna un om calculat. De aceea nu se grăbea niciodată, pașii lui erau egali, ca o cadență de metronom. Aceeași lungime în timp și spațiu… dreptul… stângul… dreptul… stângul… În tinerețe șchiopătase puțin, dar în timp, prin exercițiu, numai prin exercițiu, ajunsese la o egalitate perfectă a pașilor.  Așa se făcea că ajungea la trecerea de pietoni firesc, nici prea încet, nici prea repede, atât cât să se poată opri la o lungime de pas de marginea bordurii. Căci domnul Scărlătescu a traversat întotdeauna numai pe la trecerea de pietoni. Nu i-ar fi stat în fire să treacă printr-un loc nepermis sau să o zbughească dintr-o dată prin intersecție. Nu. Nici măcar când era copil, iar Domnul Scărlătescu n-a fost foarte mult timp copil, și-a reprimat destul de devreme orice instinct de felul acesta. „E atâta dezordine în copilărie… atâta entropie în acțiunea de a te juca.” a spus întotdeauna Domnul Scărlătescu, iar el nu prea vorbește despre acea perioadă. În general nu e foarte locvace, cu atât mai puțin când vine vorba despre începuturi. Vorbitul înseamnă o mare pierdere de timp, valoarea rezidă din acțiune, mai exact din repetabilitatea ei, care o șlefuiește și o duce încet acolo sus, către perfecțiune. Iar repetiția… pe care unii o numesc pe nedrept rutină, e singura cale către destinația finală: disciplina – ce cuvânt nobil… După o vreme, totul devine ritual… Chiar și atunci când traversezi strada.

Iar Domnul Scărlătescu era un maestru. Ajuns la marginea bordurii, primea cu aceeași expresie impasibilă sentința semaforului pentru pietoni. Omul verde în mers, sau cel roșu așteptând, ambii îi erau egali. Chiar și atunci când nu trecea nici o mașină, domnul Scărlătescu aștepta. În jurul lui alții se frământau nervoși, se agitau neputincioși cu un picior pe bordură iar celălalt pe teritoriul de acum al mașinilor, sau chiar ignorau orice principiu și treceau pur și simplu… Dar nu și domnul Scărlătescu. Pentru că domnul Scărlătescu a știut întotdeauna să aștepte. Lucrurile oricum se întâmplă mai devreme sau mai târziu în viața unui om, uneori chiar dau buzna fără un semn în prealabil, la ce bun să te mai grăbești și tu? Dacă, de exemplu, se întâmpla să-l prindă cumva ploaia în oraș, lucru foarte rar, pentru că de cele mai multe ori intra în casă la timp, domnul Scărlătescu nu schimba cu nimic cadența pașilor săi. Nici timpii de așteptare la trecerile de pietoni. Iar domnul Scărlătescu nu i-a înțeles niciodată pe aceia care fug nebunește pe străzi prin ploaie. Aceeași cantitate de apă (sub forma evidentă a picăturilor) cade atât înapoia unui individ în mers, cât și înaintea lui. Ba chiar, în fugă, poți culege mai mulți stropi decât ai fi încasat mergând normal, păstrând o distanță egală între pași.

Domnul Scărlătescu era un virtuoz al așteptării. Nu se legăna de pe un picior pe altul – făcea în așa fel încât să-și distribuie în mod egal greutatea către ambele picioare. Nu citea reclamele de pe clădiri sau mașini, nici măcar nu se scărpina sau nu își aranja vreo șuviță de păr rebelă. Stătea cât se poate de calm și privea înainte demn, căci toate trec, iar așteptarea nu e altceva decât anticamera primului pas. Nu era nevoie să țină sub observație semaforul, i se dezvoltase cumva un alt simț care îi spunea când omulețul roșu îi lăsase locul galant celui verde. Ştia. Simțea când era momentul. Culoarea semaforului se schimbă… o secundă mai rămâne încă suspendată parcă în aer… domnul Scărlătescu expiră… apoi face primul pas. Dacă ar fi fost compozitor, ar fi putut scrie o simfonie a așteptării.

Se spune că lucrurile bune vin întotdeauna la cei care știu să aștepte. Într-o zi care nu părea cu nimic diferită de o zi obișnuită din viața domnului Scărlătescu, acesta a fost lovit de o mașină, pe trecerea de pietoni. Culoarea semaforului se schimbase în verde pentru pietoni și nu una, ci chiar două secunde trecuseră până când domnul Scărlătescu să facă primul pas și să traverseze. În mijlocul străzii, bolidul l-a acroșat și l-a aruncat cât colo. Câțiva centimetri în plus și domnul Scărlătescu și-ar fi petrecut tot restul zilelor într-un cărucior cu rotile, sau cine știe, hrănit o vreme printr-un tub…  Sau poate chiar mai rău… câțiva centimetri în minus și mașina l-ar fi putut evita și atunci la ce bun toată strădania lui de o viață…  Domnul Scărlătescu a fost întotdeauna un om precis. Șoferul, ce coincidență, un politician aflat în plină ascensiune, care candida la o funcție importantă, gonea de la o petrecere către casa lui de vacanță. Domnul Scărlătescu, pentru că a fost întotdeauna la curent cu politica, știa exact cine este. Nu s-a certat, nu a aruncat vorbe urâte celui de la volan, căci domnul Scărlătescu a fost întotdeauna un om civilizat. Mai cu seamă că acesta nu călătorea singur, ci cu o femeie tânără, probabil o nepoată și nu se cădea să o facă pe această să asiste la o scenă neplăcută… S-au învoit așadar să nu se ajungă la poliție, mai ales că la ora aceea strada era aproape pustie și puținii martori care asistaseră la incident au dispărut, într-un final, fără urmă.

Domnul Scărlătescu și-a negociat abil prețul tăcerii. Toate eforturile de până atunci, într-o viață trăită sub semnul ordinii, nu fuseseră în zadar. Probabil alcoolul te face mai generos, e greu de spus, dar politicianul a plătit cât i s-a cerut. Domnul Scărlătescu a acceptat să păstreze tăcerea și să dispară pentru o vreme; precum se știe, a fost întotdeauna un om cinstit. Ce rost avea să facă scandal sau să facă public incidentul? Domnul Scărlătescu a fost întotdeauna un tip discret. Mai ales că fiecare avea de câștigat: el, o sumă de bani care să-i permită să poată trăi onorabil o bună bucată de timp, iar binefăcătorul lui își putea urma nepătat cariera politică. Totul s-a rezolvat departe de ochii indiscreți și, de cele mai multe ori fără pic de tact, ai presei.

Domnul Scărlătescu a stat o vreme în spital, apoi și-a petrecut concediul într-o stațiune balneoclimaterică, unde a putut șchiopăta în voie până când s-a recuperat complet.

Accidentul în care fost implicat domnul Scărlătescu nu a făcut decât să-i întărească convingerile: se pot face bani frumoşi din asta. După ce s-a întors din vacanță, parcă mai împlinit și cu o culoare sănătoasă în obraji, și-a notat minuțios în carnețelul mototolit pe care îl ținea întotdeauna cu el: „Așază-te pe malul râului și așteaptă; cadavrul dușmanului tău nu va întârzia să apară plutind pe apă… Proverb chinezesc”.

(George Moise)