În compartimentul personalului de Constanța, Gigi și Marian mănâncă semințe și joacă table. Nu e nici iarnă, nici vară, poate fi oricare alt anotimp în care personalul de Constanța să legene într-unul din compartimentele sale trei călători, dintre care doi să joace table. Al treilea este un individ cu barbă, cu ochelari, îmbrăcat într-un costum care contrastează cu vestimentația cei doi navetiști. Citește.

Trenul oprește într-o haltă și, pentru că stă de ceva vreme, Marian are timp să silabisească numele de pe clădire.

– Bă nene, da´ încet să mișcă ăsta! Abia s´tem la Mircea cel Bătrân.

– Ce vrei?… tren de navetiști…

– Mă Gigi, totdeauna m-am întrebat, de unde a pus ăștia numele la haltă: Mircea cel Bătrân?

– Aicea s-o fi născut… O avea omu´ și casă d-aia memorabilă.

– Are?!

– Are, mă, de ce să n-aibă… dacă are el Iorga…

– Care Iorga?

– Nicolae Iorga.

– …

Gigi se uită pe geam ca într-un album cu poze vechi. Se întoarce către prietenul lui, făcând ochii mici și clătinând din cap.

– Ce și-a făcut Iorga acolo… aia nu mai e casă, aia e vilă memorabilă. Colo, frumos, la munte, la Văleni…

– Ce țuică e acolo… Da´ tu de unde știi că și-a făcut vilă-n Văleni?, zice Marian, clătinând și el din cap cu aceeași lungime de undă până când capetele lor intră în rezonanță.

– Păi n-am fost? În clasa întâia, ne-a dus învățătoarea…

– Și? E frumos?

– …

– Și Iorga? Ce făcea?

– Am crezut că doarme, că la intrare ne-a dat niște papuci… cică să mergem biniiișor…

– Așa, și?

– Am stat vreo oră ca proștii și el tot n-a apărut…

– N-o fi fost acasă…

Gigi ridică din umeri.

Aici e momentul când individul cu barbă, care a asistat la toată discuția, și de care ați crezut că am uitat, intervine.

– Mă scuzați că intervin, dar aș dori să fac câteva precizări. Prima ar fi că se spune casă memorială și nu memorabilă. A doua ar fi că Nicolae Iorga nu avea cum să fie acasă pentru că a fost… împușcat…

– … Săracu´… (Către Marian) Tu ai citit ceva?

– Parc-a zis ceva la România TV.

– …în 1940, mai adaugă profesorul.

Marian îi dă una după ceafă lui Gigi.

– Vezi, mă? Puteați voi să așteptați… Nu era mai bine să dați un telefon înainte?…

Bărbosul își drege glasul și continuă pedant.

– Și a treia precizare ar fi că Mircea cel Bătrân, domn al Țării Românești (1386 – 1418), nu s-a născut aici. Mircea cel Bătrân a urmărit de la începutul domniei apărarea independenței țării în fața primejdiei otomane, care a crescut în special după înfrângerea sârbilor și bosniecilor (1389) și după transformarea Bulgariei centrale în pașalâc (1393). Pentru întărirea liniei Dunării, Mircea cel Bătrân a inițiat niște campanii militare în această zonă și a cucerit în anii 1388-1390 Dârstorul și Dobrogea, mai târziu a ocupat Chilia (1402)…

– …Chilia.. lu´ Danil Sihastru´!, sare Gigi de pe banchetă.

– Daniil Sihastrul era în Moldova. Este vorba despre Cetatea Chilia. Și Silistra (1404).

Gigi și Marian lasă tablele și, dacă ar fi avut niște cușme pe cap, le-ar fi scos și le-ar fi făcut ghem în pumni, cu ochii în lacrimi de admirație.

– Dom´ne, nu vă supărați… da´ de unde știți?, zice Gigi.

– Vă rog să-mi scuzați impolitețea, nici nu m-am prezentat. Sunt Herodot Petală, profesor de istorie.

Întinde mâna celor doi. Aceștia se șterg pe pantaloni de semințe și se prezintă pe rând.

Gigi: Gigi.

Marian: Marean.

Urmează un moment de tăcere penibilă. Cei doi nu mai joacă table. Aruncă din când în când o privire către Profesor și zâmbesc forțat. Gigi ar vrea să-l întrebe ceva, dar ezită. Într-un târziu, prinde curaj.

– Domnu´… Herodot, da´ Mircea cel Bătrân era așa… bătrân, adică… bătrân, știți cum spune poezia… un bătrân, atât de simplu, la Rovine în câmpii, hai să le-adunăm, copii?

– Dimpotrivă. Ăăăă… ba mai mult, în 1394, Mircea cel Bătrân a trecut Dunărea în fruntea unei oști de 40000 de oameni, la care se adăugau 8000 de oșteni ai vasalilor turci din Macedonia și Serbia și învinge puternica armată a lui Baiazid. Deci, în 1394, în bătălia de la Rovine, Mircea cel Bătrân era chiar în floarea vârstei. În poezia Scrisoarea a III-a, Eminescu folosește o licență poetică, pentru a sublinia înțelepciunea domnitorului.

– Eminescu avea licență poetică?!, se bagă Marian.

– Bineînțeles că avea, cum era să facă poezii fără licență? Îl ridicau imediat…, zice Gigi.

– Nu, nu, nu, licență poetică, adică o abatere de la reguli, pentru rimă sau pentru a da o notă stilistică particulară…

Cei doi se uită ca mâța în calendar.

– … adică să nu spui adevărul, dar să sune bine rima și să fie frumoasă poezia…, spune profesorul.

– A, da. (Pauză) Adică cum?

– De exemplu, tot în Scrisoarea a III-a, Baiazid spune: „La Nicopole, văzut-ai, câte tabere s-au strâns?” Or, bătălia de la Nicopole câștigată de turci, a avut loc doi ani mai târziu, în 1396.

– Adică a mințit, zice Marian.

– .. adică, un fel de… da, spune profesorul cu jumătate de voce.

– Nu mai ai încredere nici în Eminescu… Adică, moșule, ce tânăr ești… Mă mir că nu i-a ridicat licența…

Tăcere. Lăsându-l pe Marian dezamăgit de Eminescu, Gigi simte că e momentul să-și lămurească o dilemă mai veche.

– Auziți, dom´Profesor… ce mai voiam să vă întreb, ăăă… Ștefan cel Mare…

– …era mare? Adică era… mare, așa… (mimează un boxer)

– Ăăăă… Ștefan cel Mare (1457-1504), om politic cu vederi largi, excelent strateg, un bun organizator și abil diplomat…

– Era mare?, îl întrerupe Gigi.

– Avea pe cineva care se ghemuia lângă cal să se urce. Dar i s-a spus cel mare pentru că era, așa cum am mai spus, unul dintre cei mai mari comandanți de oști ai vremii sale, despre care istoricul polonez Dlugosz a afirmat că: „cel dintâi dintre principii lumii care a repurtat… ”

– Deci nu era mare…

– 1.50 – 1.60…, spune dezarmat profesorul.

– Eu am 1.70, bă!, spune Gigi către Marian. (Apoi către profesor.) 1.70.

Iar tăcere. Gigi ezită.

– Dom´Herodot… acuma… dacă nici Ștefan cel Mare nu era mare, nici Mircea cel Bătrân nu era bătrân, cred că…

– Spuneți…

– …nu, lăsați…

– Vă rog…, insistă profesorul.

– Deci io zic că nici Vasile Lupu nu era…

– Ce să fie?

– Lăsați…

Tăcere.

– Domnu´ profesor.., am și eu o întrebare. Cât v-a luat dom´le să învățați atâtea lucruri că le știți ca apa, așa…, întreabă Marian.

– Păi, facultatea patru ani, specializarea… plus doctoratul, în total vreo zece.

– Cu tot cu liceu´?!

– Nu, vorbeam de studiile universitare și postuniversitare.

– Ați învățat ceva…

– …

Marian se uită lung la profesor, apoi brusc pe geam.

– Coborâm!

Cei doi își iau în grabă tablele, gențile de umăr și îl salută grăbiți pe profesor înainte de a coborî.

***

Pe peronul gării, cei doi fac cu mâna profesorului, Gigi ceva mai puțin entuziast decât Marian, care pare că se desparte de un prieten vechi.

– Bă, ce om… Câte știa el…, zice Marian.

– Ce om?! Ce știa?!

– Păi n-ai văzut?

– Mare căcat… Bă Mareane, înainte să ne urcăm noi în tren știam noi de Nicopole, de vasali, de Silistra, de 1394?

– Păi noi am învățat în juma´ de oră cât s-a câcâit el 10 ani de zile, fără liceu, să-nvețe că Ștefan cel Mare nu era mare și Mircea cel Bătrân era tânăr. Dacă mai mai mergeam până la Medgidia, îți zic io că luam și doctoratul, că am io un văr la inspectorat… Ia mai dă-i, mă, în pizda mă-sii.

(George Moise)