În ziua aia n-am vrut să mă dau jos din pat. Mă simțeam excelent, nu mă durea nimic și afară era o zi superbă, era păcat să stric toate astea. Dar n-am avut de ales.

Aveam de rescris masiv la ultima mea poveste. Corect ar fi cea mai recentă, dar nu se știe niciodată. Detest rescrierile, sunt partea de creație care îmi ia cel mai mult. De obicei stau cu picioarele într-un lighean cu lipitori, mă plimb cu mâinile la spate îmbrăcat doar într-un halat de baie descheiat, prin fața ferestrei, smulgându-mi câte un fir din sprânceana dreaptă la fiecare hm spus cu voce tare, pe nas, și încerc să spun hm cu gura larg deschisă. După trei ore de recitit textul cu capul în jos, am vomat și abia pe la prânz am reușit să pun o virgulă. Pe seară m-am răzgândit și am scos-o. Chiar și acum sunt atât de neispirat, încât ultimele două fraze sunt împrumutate aproape cuvânt cu cuvânt din Oscar Wilde. (Chiar, când plagiezi necontemporani, te numești jefuitor de morminte?)

Acum era, în sfârșit, gata. Cea mai îndrăzneață proză scurtă din lume, prima din istoria literaturii în care un autor critica un critic. O puteam duce redactorului meu de carte. Îmi îngrijise un singur volum, publicat din greșeală cu mulți ani în urmă, dar asta nu-l făcea nici „al meu”, nici obligat să-mi publice toate povestirile, lucru pe care la momentul acela nu-l știam.

Redactorul meu de carte (o să-l numesc așa, pentru simplificare) se deghizase iar să scape de mine. Din fericire, nici el nu o ducea strălucit cu banii, așa că nu avea prea multe costume și nu era greu de ghicit. Azi se prefăcea că e o noptieră cu veioză, pe care era așezat un patefon cu pâlnia aurie, pe care se învârtea în gol un vinil cu Joe Pass. L-am recunoscut imediat, mai ales că eu îl ajutasem cu câteva costume, fiind bun prieten cu recuzitiera de la facultatea de teatru, care era chiar mama mea. Dată fiind natura meseriei, mama își lua uneori de lucru acasă și se deghiza în tata, care a plecat pe când eram copil la serviciu și nu s-a mai întors. A trimis doar pe cineva să-i ia câteva lucruri, forfecuța pentru părul din nas și colecția de timbre. Nu m-a chemat niciodată pe la el, dar nu m-am supărat. Știam că locuiește într-unul din sertarele cabinetului de la care scria somații de plată de la administrația financiară a sectorului doi către călătorii prinși fără bilet pe tramvaiul 21.

Am lăsat editorul să termine de citit, apoi l-am întrebat umil.

– Ia spuneți-mi, cum v-a plăcut mult, mult de tot, povestea mea?

– Povestea e bună, mi-a zis el. E numai bună de dus în pădure și lapidată cu agrișe uscate.

– Dar ce are, nu vă plac personajele?

– Ba da, doar că lor nu le-a plăcut povestea ta și și-au luat câmpii. Au lăsat în loc însă altele pe care le recunosc din cărți deja publicate. Nu e bine. Ai furat de la prea puțini. Tu ai citit Dostoievski? Cehov? Guy de Maupassant? Diderot? Înțelegi ce-ți spun?

– Înțeleg ce înseamnă „tu ai citit”, mai puțin toate numele alea. Dacă sunt autori, nu i-am citit. Dar nu văd unde e problema, nici ei nu cred că se omoară prea tare să citească ceva din ce scriu eu.

Editorul a clătinat părintește din cap, s-a ridicat și s-a dus la baie luând cu el manuscrisul meu, nu înainte de a mototoli câteva foi, să le mai ia din luciu și să le dea un aer mai creponat. Era un moment numai bun să-i umblu pe birou printre hârtii. Nu avea foarte multe, de fapt erau mai toate tăieturi din ziare, critici la cărțile lui, la romanele și antologiile lui de proze scurte. Drace! Editorul meu era și el scriitor. Și toate recenziile laudative la adresa lui erau semnate de criticul pe care îl satirizasem în proza mea. De asta îmi respingea de fiecare dată manuscrisul. Totul căpăta sens, mai ales că prima literă a numelui editorului coincidea cu numele unui miliardar iudeo-mason și ceasul de perete arăta 8: 32 seara, adică exact ora asasinării lui Kennedy, cu o întârziere de opt ore și trei minute. Eram, fără doar și poate, subiectul unei conspirații universale care avea ca scop să mă împiedice să ajung la public și să rămân în istorie ca scriitor. Am simțit cum îmi vâjâie capul.

Mai țin minte că am auzit apa trăgându-se la baie și am leșinat. Când m-am trezit, eram pe canapeaua editorului, acesta mă mângâia pe creștet și eu mă zbăteam într-o cămașă pe care nu o recunoșteam și pe care am detestat-o de cum am observat-o, pentru că era în carouri, era albă și mai ales, de forță.

– Nu e nicio conspirație, dragule, îmi spunea. Ești paranoic și nu scrii atât de bine pe cât crezi, atâta tot. Și chiar dacă n-ai scrie prost, e o lume de care e mai bine să te ții departe.

Și nu atât vorbele lui m-au liniștit, cât faptul că mâinile îi miroseau frumos a agrafe de birou și a sertar de cabinet de administrație financiară.

……………..

Textul de mai sus conține, evident, minciuni și păcăleli, dar cea mai mare este că în loc să scriu ceva nou pentru tema asta, am scormonit în sertar. Instituția numită Liceul Cosmic ar fi trebuit respectată cu texte noi. Mea culpa.

(George Moise)