Marți, 6 octombrie 2015, la 5:43 dimineața, cineva s-a aruncat în fața trenului pe linia Keihin Tohoku Negishi. A fost o dimineață răcoroasă.

S-a trezit devreme, a făcut duș, a șters aburul de pe oglindă, s-a privit trăgând de pungile de sub ochi și, pentru că nu știm dacă era bărbat sau femeie, e greu de spus dacă s-a bărbierit sau s-a machiat.

Marțea aceea a fost a doua sau a treia zi din primul val de frig din toamna 2015. Nu apucase să-și scoată hainele de iarnă. Pentru că nu avem idee cine s-a aruncat, nu putem spune unde anume locuia. Într-o cameră, departe de stație, dintr-o clădire scorojită, de camere pentru un singur om, locuite de oameni care gătesc o singură porție, au o singură cană și o singură pernă? Locuia cu părinții, într-o casă cu etaj? Locuia cu cineva căruia îi spusese cândva două cuvinte?

De ce s-ar trezi cineva atât de dimineață pentru ultimul salt? Odată am văzut un bărbat, pe la vreo șapte dimineața, când plecam la muncă, urcând în tren cu o cutie de bere. A desfăcut-o și a sorbit ca într-o reclamă. E unul dintre eroii mei. Adică ce vreau să zic este că poți face o grămadă de alte lucruri cu noaptea-n cap, în afară de murit.

Cum spuneam, era frig. Sigur s-a îmbrăcat nepotrivit pentru vremea de afară (eu, unul, aș fi oprit alarma și aș mai fi dormit un pic, măcar în ziua aia, dacă tot nu mă duceam la serviciu), a aruncat o privire spre ieșire la vasele din chiuveta din chicineta din hol, a ajuns la stație, a validat cardul de călătorie, a așteptat ordonat, în linie cu ceilalți călători la locul marcat de pe peron. Dacă am fi avut un mic indiciu despre ce fel de persoană era, am fi putut intui dacă s-a mai uitat încă o dată în oglindă înainte să iasă. Dar așa, nu știm nici dacă a închis ușa cu cheia când a ieșit. Sau dacă a sunat la serviciu să spună că nu va ajunge azi.

Ce fel de om își pune ceasul să sune ca să facă marele salt la prima oră? Avea Traian Furnea un fel de snoavă, despre un țăran care, seara, l-a rugat pe cocoș să cânte a doua zi dimineață cu o jumătate de oră mai devreme pentru că avea o grămadă de treburi de făcut, dintre care una era să taie cocoșul.

Sinuciderea e o cezariană inversă, se poate programa. De asta, sinucigașii nu merg la ghicitoare să afle viitorul. Ei îl știu. Cum, unde, când. Asta doar dacă nu ratează, aruncându-se în spatele trenului.

Dar poate că n-a dormit toată noaptea. S-a foit în pat căutând o poziție în care să adoarmă, de parcă gândurile i s-au fărâmițat, negre și colțuroase, pe sub cearșaf și l-au sâcâit toată noaptea, ca o armată de furnici de zgură. E foarte posibil să nici nu fi dormit acasă. Adică să fi ne-dormit în altă parte, să nu fi făcut duș, să aibă în gură amăreala aia de om mahmur.

Oricât am încerca să-i facem portretul robot, tot nu vom afla nimic despre săritorul de marți, de la 5:43. Am putea avansa o oră mai precisă: 5, 43 de minute, 21 de secunde, o oră ca o numărătoare inversă, dar asta nu ne ajută cu nimic. Ce e și mai degeaba e că putem putea înșira la nesfârșit ce nu știm despre el și într-o altă dimineață la 5:43:21, așteptând trenul, ne vom da seama că nu am aflat nimic nici despre noi. 0.

(George Moise)