george moise

Am zis de nu știu câte ori că repar ușa de la garaj. Mă rog, nu eu, îi chem pe ăia care au instalat senzorul să vadă ce are, că de-aia îi plătesc. Să nu mai apăs degeaba ca prostul pe telecomandă, ca dup-aia să mă dau jos și să deschid ușa cu mâna. E clar, e stricată de-a binelea, e înțepenită, nu merge nici așa. O să intru prin spate, portița de la grădină oricum stă mai tot timpul întredeschisă și petrecerea trebuie să fi început deja.

Nu-i nimeni. Poate îi ține nevastă-mea în casă până vin ăia cu baloanele să nu strice surpriza. Că nu cred că sunt părinții atât de absurzi să nu-i lase afară că răcesc în mijlocul verii. Da, sunt înăuntru, e lumina aprinsă. Da-s puțini, ce naiba, fiică-mea zicea că vine aproape toată clasa. Ce puțini? Sunt doar Maria și copiii soră-mii, ai mei, scârbele alea de socri și cam atât. Doar n-au anulat totul. Cât dracu´ am întârziat? Acum zece minute am sunat-o pe nevastă-mea că mai am puțin și ajung, cică nici nu-ncepuse. Nu mai mult de zece minute, dup-aia mi-a sărit calul ăla din câmp și am închis că era și poliția. Dacă nu trăgeam de volan îl luam din plin, noroc că am reflexe. Pe el l-a durut undeva, l-am văzut în retrovizoare cum s-a oprit pe marginea drumului și s-a uitat după mașină câteva secunde, după care s-a dus mai departe.

Ăștia fac consiliu, e clar, stau ca muții pe canapele și se uită unii la alții. Ce bulan am și eu, prima oară când ajung și eu la ziua Mariei și întârzii. Au închis și ușa de serviciu. Mă duc prin față. Mi-e jenă de mor față de cine-o veni, mă rog, sunt prieteni, da´ nu poți să dai petrecere și să ai gazonul în halul ăsta, netuns, plin de crengi căzute și copacii beliți de frunze și netoaletați. Ce-o fi fost în capul nevesti-mii? Și zăpada asta jegoasă viscolită în prag. Acum de ce nu deschide? Ce vrea să-mi demonstreze? Acum un sfert de oră am sunat-o, i-am zis că ajung, mi-a zis că e ok, încă n-a început. Maxim un sfert de oră, țin minte pentru că dup-aia a intrat calul ăla negru pe autostradă. Am frânat, am încercat să-l evit și i-am șters puțin pulpa din spate. M-am dat jos să văd ce are, stătea ca prostul cu picoarele rășchirate, parcă abia-l fătase mă-sa, gâfâia și se uita cu ochii ăia sticloși fix la mine.

Au stins luminile în toată casa. Ce copilărie, de parcă nu m-au văzut adineauri la fereastră. Nu-i nimic, vreți să ne jucăm, ne jucăm. Vin din nou în spate și bat în fereastra aia până deschideți. Da, sunt acolo, exact cum bănuiam. Când s-a vopsit nevastă-mea roșcată? Îmi zicea ceva de o surpriză, asta să fi fost? Da´ asta nu-i ea. Și fetițele alea două nu sunt Maria. Și ăla, ce caută ăla în casa mea? Șaptesprezece minute, știu clar că acum fix șaptesprezece minute am sunat-o pentru că atât arăta GPS-ul că mai am până acasă. Am condus de nebun de la Cluj, am luat și două radare pe drum, unul m-a iertat, că avea și el un copil și știa cum e să-i promiți că ajungi la ziua lui și să nu mai ajungi.

Șaptesprezece minute mai aveam până acasă când a sărit calul ăla negru în șosea. Dacă l-aș fi văzut, era altceva. Aș fi frânat, sau aș fi tras cumva de volan, făceam eu ceva. Așa, l-am luat din plin. Îi lasă țăranii liberi pe câmp și ei se duc de nebuni, c-așa-i primăvara, le arde de iepe. M-am oprit, m-am dat jos și n-am înțeles dacă asfaltul era roșu de sânge sau de la girofarele alea care învârteau cu ele și șoseaua, și câmpul, și tot. Și cum dracu´ zăcea calul ăla cu toate mațele împrăștiate pe asfalt și tot nu era mort, iar n-am înțeles. Se adunase lume, eu am trecut printre ei fără să mă vadă nimeni, cu grijă să nu calc în cioburile rotunde ca niște ochi de cal și am luat-o la pas spre casă.

(George Moise)