Eu, la o bere cu o puștoaică. Puștoaica începe să plângă și pleacă. Rămân singur la masă. Un nene cu barbă de Moș Crăciun se ridică de la masa lui și se așază lângă mine.

– Ce-ai făcut?

– Poftim?

– Despărțit?

– Da. Nu mai mergea.

– Ce?

– Poftim?

– Ce nu mai mergea?

– Nu știu. Plictisit. Nu pare că era ce căutam.

– Și nu puteai să repari?

– Ce să repar?

– Chestia.

– Relația?

– Cum o mai numiți voi. Futaiul mergea?

– Decent.

– Vorbitul?

– Decent.

– Înțelesul?

– Ne înțelegeam.

– Țigancă?

– Nu. Dar nu conta oricum.

– Curvea cu alții?

– Nu cred.

– Proastă ca noaptea?

– Cred că mai deșteaptă ca mine.

– Atunci, ce pula mea vroiai?

– Nu știu. Ceva mai mult.

– Mai exact?

– Să nu vorbească cu necunoscuții ca și cum ar fi fost ascultată în liceu la geografie.

– Nu înțeleg.

– Nici eu.

– Eu cred că da.

– Ce?

– De ce te-ai despărțit.

– Vă ascult.

– Te-ai speriat.

– De ce?

– Că nu era cum vroiai de la început.

– Nu vroiam nimic.

– Cu toții vrem ceva.

– Eu, nu.

Am cerut bere pentru amândoi și s-a lăsat liniștea pentru câteva minute.

– Ce ai în picioare? Ce papuci?

I-am scos de sub masă și i-am arătat. Erau niște pantofi casual, luați din C&A pentru 120 de lei.

– Când i-ai luat?

– Nu știu!

– Acum două luni?

– Cred că da.

– Ăia dinainte ce au pățit?

– S-au rupt.

– Unde?

– Nu știu sigur. Cred că s-a ruptul unul la spate. Mi-e cam lene să-i desfac când mă descalț.

– Ai încercat să îi repari?

– M-am gândit la asta, dar cel mai aproape cizmar era la Crângași și închidea devreme. Oricum, cred că era mai scump decât să îmi cumpăr o pereche nouă.

– Păi vezi?

– Ce?

– De asta, singur cu mine și nu cu o gagică.

Am mai luat o gură de bere, mi-am luat rucsacul, l-am înjurat în gând pe bătrân și am traversat strada care-mi poartă numele, până în Club A.

Nu mai țin minte cum s-a terminat seara aia, dar după șapte ani eram în India cu o pereche de sandale din Decathlon care s-au rupt după mai puțin de două luni. Am coborât din hotel în adidași cu ele într-o pungă, căutând un loc să le repar. Am dat de un atelier/magazin. Intrat, arătat cele două curele dezlipite și întrebat „how much?”. O sută de rupee să le lipească „strong” la loc.

Am zis OK și am început să pierd timpul prin magazin, unde erau expuse zeci de alte modele. Am văzut unele interesante. După ce a terminat de reparat la cele vechi, mi-am dat jos adidașii și șosetele și am plecat să caut niște ananas.

Aveam o plasă cu bere, mango și ananas când am trecut din nou prin fața magazinului/atelier de sandale. În momentul acela mi-a dat seama că mi-a apărut o gaură în sandaua dreaptă. Nimic greu de reparat, mi-am zis, așa că am intrat din nou la domnul Indian între două vârste.

Mi-a zâmbit imediat ce m-a văzut. I-am arătat noua problemă și mi-a spus că reparația nu face decât 100 de rupee.

M-am descălțat, dar în loc să îi dau sandalele spre reparat, m-am îndreptat în picioarele goale spre raftul văzut înainte. Am luat din cui sandalele noi și le-am pus pe tejghea.

– 600.

– Ok.

– 100 reparing the old ones. 50 for you.

– It’s ok. Never liked repairing things that broke two times.

– Sire, you sure? The old ones can be used many years from now.

– I know. You can have them.

– You sure?

– Yes. Here you are 600.

Încă am sandalele cele noi. Nici nu vreau să-mi imaginez ce aș fi avut de muncă cu cele din Decathlon.

E chiar ok să ignori sfaturi primite de la bătrâni beți în Argentin.

(Gelu Blanariu)