Eram în primul an de facultate și era prima oară când mă întorceam acasă ca student. Nimic nu-mi mai plăcea, totul era prea mic și demodat în minusculul oraș de provincie. Locul meu era în București, dar printr-un sacrificiu aproape suprem, mă întorsesem la origini sperând să treacă cât mai repede cele zece zile care mă despărțeau de întoarcerea la viața mea de viitor stâlp al societății (mai exact de momentul promis al pierderii virginității in P22).

– Trezirea! Bunică-ta taie porcul azi. Fugi și-o ajută! Prinzi minera de la zece dacă te grăbești.

Buimac după doar patru ore de somn, n-am știut ce să-i răspund pe moment așa că a continuat tot ea.

– Hai, Gheorghe, că ai zis că ai dormit pe tren. Anul trecut n-ai fost și cine știe când o mai vezi. Își strânge deja haine negre de-alea bune. O să se bucure să te vadă. Plus că poți să mănânci o ureche și coada, știi că îți plac.

– Nu am cu ce să ajut…

– Lasă, că cari tu lemne și fân să-l pârlească, poți să dai la mașina de cârnați, au ei treabă pentru tine.

Nu mă deranja faptul că urma să merg la bunica, ci modul în care o făceam. Autoritatea mea din cadrul familiei era aceeași ca acum trei luni, înainte să plec, adică deloc. Chiar aș fi vrut să mă întorc în locul în care mi-am petrecut atât de multe vacanțe de vară, unde am experimentat pentru prima oară ceva cât de cât legat de sex și unde am căzut, de la patru metri, cu capul într-un cazan de muștireață.

Am prins autobuzul și înainte de unșpe am fost în fața porții. Lumea agitată m-a salutat și toți și-au văzut de ale porcului. Nici n-ai fi spus că sunt primul din familie cu facultate la capitală. Aveau un porc de ars și de tranșat ce-i drept (ratasem tăiatul efectiv, dar, după cum spusese mama, am putut să ajut la căratul de fân pentru pârlit). Am mâncat o bucată de ureche, toată coada, și, după ce slănina a fost tăiată, unchiul care a coordonat procesul s-a oprit în poartă și s-a uitat spre mine:

– Spionu, hai să mă ajuți la cârnați. Te cinstesc cum trebuie și-ți dau și ție câțiva, că mă-ta n-a vrut să țină porc anul ăsta.

Am plecat cu el spre celălalt capăt al satului. Porcul îl tăiase cu o zi înainte și acasă îl aștepta o covată de carne de tocat pentru cârnați, dar nu era mare grabă, așa că am luat drumul mai lung care ducea mai întâi pe la Tec, crâșma satului. Am băut o bere, el mi-a zis de cele 150 de kile ale porcului, eu am încercat să zic ceva despre facultate, el m-a întrebat dacă îmi aduc aminte de ce îmi zice „spionu”. Știam. Cu zece ani înainte m-am urcat pe șură să spionez o mătușă, care dădea cu măturoiul prin ogradă, am căzut și mi-am rupt mâna dreaptă.

După încă o bere am ajuns la el. Făceam cu schimbul la învârtit și după fiecare kil de carne îmi oferea un pahar de țuică. Inițial am încercat să refuz, fără succes. Când am trecut de la tocat carne la făcut cârnați a schimbat pe secărică, mai slabă. Eu dădeam la manivelă, el punea carnea cu orez în pâlnie și la fiecare maț umplut îmi mai dădea un pahar.

Când am terminat cu cârnații și am ajuns la chișcă mă simțeam deja expert în domeniu.

– Ce pula mea pui atât de puțin orez? Asta e chișcă, nu cârnați!

– Ah, Spionul a devenit expert în chișcă. Ia zi, din câți porci ai făcut tu chișcă până acum?

– Nu contează cantitatea, în pula mea. Eu vorbesc de calitate! Fie faci cârnați, fie faci chișcă! Carnea trebuie să fie așa, de gust, nu de cantitate. De aia nu o prăjești, de aia o mănânci mai mult ca aperitiv. În pizda mă-sii de chișcă, doar nu o afumi!

– Te-ai luat?

– M-am luat pe dracu, e vorba de principii. Fie faci cum trebuie, fie faci doar cârnați și atât. În pula mea, e porcul tău, dar e munca mea, de student la automatică în București, aici.

– Micul student capitalist, învârți sau nu?

– Învârt, învârt.

Am învârtit câțiva zeci de metri pană s-a terminat și secărica și mațul de umplut. Aveam 18 ani și eram cam praf. Lică mi-a pus într-o plasă câteva kilograme de cârnați, chiscă și mușchi, m-a întrebat dacă mă descruc, dacă nu vreau să rămân pe lădiță lângă sobă până dimineață, dar am plecat spre casa bunicii.

Am luat drumul cel scurt, cel de peste imaș. În mod normal mi-ar fi fost frică de câini, dar după trei luni în Regie mă simțeam pregătit să înfrunt orice tip de câine. Problema nu era neapărat canină, ci mai degrabă de echilibru. Odată ajuns afară, la minus multe grade, pe ulițele pline de zăpadă, mi-am revenit pentru câteva zeci de secunde ca apoi să mă clatin dintr-un morman de zăpadă în altul.

Eram pe la mijlocul drumului când mi-a venit să mă piș. Lumina era dată de luna plină care se reflecta în zăpadă; nici un lătrat, nici un felinar aprins așa că m-am proptit de un gard, m-am chinuit câteva minute să-mi desfac șlițul și am început naturalul proces de a îngălbeni zăpada în forme de inimioară.

– Nenorocitule, ce faci acolo? De’a cui ești, nerușinatule. Hai mai aproape să te recunosc!

– A lu’ mă-ta, stimată doamnă bătrână!

Era o babă la câțiva metri de mine, în dreptul unei porți. Dracu știe de ce a ieșit.

– Da’i frumos cum vorbești? Derbedeule!

– Stimată doamnă, dar ce-am făcut? Juncționam și eu unde am apucat. Că nu era să mă țin până acasă.

– Să micționezi la mă-ta’n șanț, mucos mic ce ești!

– Onorabilă babă, mă juncționez, micționez și mă piș unde vrea organul, puța și pula mea. Vă zic asta cu tot respectul, bine-nțeles!

– Du-te-n pizda mă-tii, că te repeți, mucosule!

– Dumneavostră vă repetați, babă nebună.

Am terminat procesul explicat în detaliu și mi-am tras fermoarul la blugi. Bătrâna aștepta să vadă al cui sunt, așa că am luat niște zăpadă, am făcut un bulgăre pe care l-am aruncat spre ea. Ea s-a ferit, m-a băgat din nou undeva, iar eu am alergat câțiva zeci de metri să trec de ea. Nu m-ar fi recunoscut, dar de ce să risc.

Mi-a mai luat o oră să fac kilometrul până la casa bunică-mii. Din șanț în șanț, căzătură după căzătură. Odată ajuns, m-am concentrat și am intrat cât am putut eu de subtil.

– Gheorghe, tu ești?

– Da.

– Te-ai îmbătat?

– Puțin.

(Gelu Blanariu)