9:05:01

În sala de aşteptare îmi place să mă uit la ceilalţi cum stau, cum îşi schimbă expresiile feţelor, cum vor să pară că sînt singuri, iar apoi să mă opresc la cîte unul şi încep să derulez înainte sau înapoi vîrsta ca să văd o fetiţă aşteptînd bomboane, un băiat timid, un bărbos serios, o mamaie ce-şi piaptănă ridurile. Derularea mă face uneori să zîmbesc, alteori să uit de mine. O femeie cu dioptrii mari şi dinţi puşi stă în faţa mea şi îmi vorbeşte despre depresie, cum că e ceva serios, oare la fel de serios ca firul de păr ce-i tronează triumfător lîngă nara stîngă? Tembela de Luana m-a păcălit şi am venit pentru o consultaţie. Se pare că i-a spus şi despre obiceiul meu de a da nume de actriţe tuturor femeilor cu care intru în contact. Îmi spune că are legătură cu libidoul meu defect şi cu lipsa unei sensibilităţi coerente. O văd cum îşi pune o mănuşă chirurgicală şi îmi bagă mîna în pantaloni, de unde scoate moliciunea inertă ca o bucată de maţ necrozat. Ne uităm amîndoi, în timp ce ea explică cu un deget expert sau aşa mi se pare. Dau din cap de vreo cîteva minute fără să fiu atent la ce spune aluniţa gigantică. Urmează să vin din nou după ce voi fi făcut cîteva dintre lucrurile scrise pe o coală albă. Cam asta îmi aduc aminte din ziua de azi, pentru că în rest am alergat după nişte poze prin studiouri şi nu reţin să fi făcut ceva interesant. Aluniţa coafată mi s-a lipit azi de retină. Atît. Apoi am intrat pe acest site, ceva cu record a voice sau în fine, mi-e silă să mă uit pe desktop, stau prea bine cu capul dat pe spate, cu căştile pe urechi şi cu picioarele bălăngănindu-se pe marginea fotoliului. Am intrat pe site de curiozitate, nu pentru că face parte din procesul de vindecare explicat de tanti bulina maro. Pot să-mi înregistrez frecvent vocea ca într-un jurnal şi pot asculta totul într-un playlist continuu pînă cînd încep o nouă înregistrare. Îmi dau seama acum că am o voce ciudată, de sinucigaş oare? Nu. Sinucigaşii trebuie să aibă un tremur pe undeva. M-am plictisit de ziua de azi. Stop.

45:07:02

Am venit de la serviciu şi vreau doar o oră de pornăieli grohăite în cel mai murdar mod posibil în timp ce golesc sticlele de vin pe care le-am cumpărat de la magazinul roşiatic. Călătoresc virtual, cu vinul plimbîndu-se pe bărbie pînă pe piept, peste chiloţi şi devenind picături pe podeaua lucioasă. Arăt ca un porc şi sînt ameţit în stil barbar în fotoliu pînă cînd vine secunda de luciditate în care ochii mei se lipesc de ochii actriţei acoperite de o claie de falusuri minotaurice. Încep să plîng în timp ce ei i se întinde machiajul şi nu spune nimic şi înghite tot. Horcăi un pic, nu mai e vin deloc, mă las într-o rînă pînă alunec din fotoliu şi ajung cu faţa pe podea. Mă ia somnul rîzînd de faţa papucilor mei cu urechi de Mickey Mouse. Cam asta am descifrat din zgomotele difuze şi din mormăielile din înregistrarea de ieri. Cum de-am reuşit să-mi pun căştile? Într-o zi m-am gîndit că asta ar fi cea mai amuzantă sinucidere, dacă aş ascunde într-o sticlă de vin la întîmplare o otravă. Aş muri vesel. Dar ce fel de otravă e inodoră şi nu strică gustul vinului? Am observat că şi în cea mai cruntă beţie am papile de o sensibilitate nazistă: orice strică gustul vinului ajunge în ţăndări pe podea. Trebuie să fac nişte căutări pe net sau să-l întreb pe idiotul ăla de Radu că el se îndoapă cu documentare şi seriale poliţiste. Poate îmi dă el vreo idee. Acum rîd la gîndul că-l voi băga la apă pe grasul naiv. Îl şi văd vorbind cu poliţia cu gura aia a lui mare, povestind cum mi-a zis despre nu ştiu ce otravă şi cum nu lasă nici o urmă în băutură şi nu are miros, iar mai apoi după ce pînă şi cei mai proşti poliţişti ar intra la bănuieli, ar întreba de ce am murit. I-ar dîrdîi şunca la bulău, măcar cîteva zile, dacă nu chiar mai mult. Aşa i-ar trebui, dacă tot vrea o viaţă aventuroasă.

00:07:04

Am ajuns la limită. Cînd şi cine decide asta? Eu. Ce decid eu? Par un aparat stricat, fără vreo posibilitate de reparare, azi cînd nu se mai repară nimic, a înlocui e mult mai performant decît a repara, deci îmi trebuie o altă viaţă. Bliţul se declanşează de capul lui în spirala normală: înjurături, smucituri şi apoi calm. Azi nu am găsit acel drum. Parcă am picat într-o cameră neagră, fără ferestre, cu cîte un bliţ intermitent apărînd de te miri unde, pare că plouă din toate părţile cu ele. Pereţii sînt opaci şi stropiţi cu vopseluri ciudate şi eu nu-mi amintesc nici o înjurătură. Nu ştiu ce fac, nu ştiu ce trebuie să fac. Plictiseala e o plutire lăbărţat lobotomică. Închid ochii, vreau să-mi scurtcircuitez capul. Dacă mă plictisesc suficient de tare, creierul meu va găsi butonul de shut down. Moartea e plictiseala injectată în vene transparente în slow motion, sub ochii cercănaţi ce se uită absent spre firicelele ce călăresc sîngele spre creier.

Stau cu capul în mîini şi încerc să nu mă gîndesc la nimic. Oare de ce nu e asta o poziţie de meditaţie, inspiră prea multă disperare probabil, se aude un zgomot la baie, afară latră un cîine, o cioară se aşază pe o tablă undeva. Huruitul oraşului e difuz, iar mai aproape, aud bîzîitul laptopului. Un filmuleţ porneşte deodată în Mozilla şi după spaima de infime proporţii ascult distrat. Pare franceză, ceva despre artă cu mare potenţial critic şi un cuvînt care mă intrigă pentru că sună a engleză, dar e pronunţat ciudat: discunt. Hm, zîmbesc reflex, francezii ăştia şi pronunţia lor idioată. Îmi ridic privirea ca la o chemare a liderului de turmă, devin acelaşi zombie consumerist, trec orele, ochii îmi ard în cap. Mă dezbrac şi mă culc neconsolat.

(Florin Spătaru)