Anca Goja

Buna din partea mamei avea o anumită francheţe în limbaj care pe mine, copil fiind, mă făcea să mă ruşinez. Din cauza asta, nu o prea plăceam. De fapt, mi-am dat seama târziu, limbajul ei era dovada unei iubiri simple şi nedisimulate pentru viaţă. Doar că viaţa n-a iubit-o, la rândul ei.

Când eram mică ne vedeam des. Avea grijă de mine de câte ori părinţii mei erau prinşi cu alte treburi. Mă îmbăia cu grijă şi mă întreba, de fiecare dată, când o să-mi crească părul pe pizdulice. Voia să-şi vadă nepoata mare. Pe mine, însă, simpla pronunţare a cuvântului mă făcea să intru în pământ de ruşine. Evitam să răspund şi schimbam subiectul cât puteam de repede, cu un sentiment de ciudă şi neputinţă. Eu nu aveam nevoie de nicio schimbare, mă simţeam bine aşa cum eram. Altădată, seara, când stăteam la poveşti în bucătărie, mă întreba pe cine iubesc mai mult: pe mama, sau pe tata? Nu ştiam să explic de ce, dar întrebarea mă supăra de fiecare dată.  Oricum aş fi răspuns, simţeam că aş fi fost nedreaptă fie faţă de mama, fie faţă de tata, şi ar fi fost şi mai grav  dacă opţiunea ar fi ajuns cumva şi la urechile lor.

Din pricina acestor lucruri, m-am îndepărtat de Buna. După ce am mai crescut, mă chema mereu în vizită, iar eu mă eschivam cât puteam. Buna continua să vorbească pe şleau. Să îmi pună întrebări jenante. Să îmi amintească cum, atunci când eram copil, corpul meu funcţiona ca un ceas elveţian. Când mă ducea cu ea la serviciu şi îmi dădea la micul dejun pâine cu unt şi cu miere, inevitabil, în următoarele zece minute fugeam la veceu. Iar ea râdea şi râdea.

Apoi a aşteptat cu nerăbdare să se pensioneze. Mai târziu s-a îmbolnăvit. Avea cancer.  A rămas cu un singur sân şi părul i s-a încreţit în urma chimioterapiei. Ea, care toată viaţa se chinuise să îşi pună permanent, avea, acum, la bătrâneţe, părul pe care şi-l dorise.

O vreme a revenit la viaţă. Au fost câţiva ani liniştiţi. Apoi, într-o zi, a vomitat ceva negru. S-a dovedit că avea cancer la stomac, într-un stadiu avansat. Nu a mai putut să lupte. Stătea numai în casă şi se uita la televizor, iar eu şi mama o aprovizionam cu bunătăţi. Mai ales mama avea grijă de ea, o vizita, îi făcea curat, o ajuta să se spele. Zi după zi, Buna devenea tot mai neputincioasă, tot mai lipsită de voinţă. Nu se mai ridica nici măcar pentru a-şi fierbe nişte paste, stătea tolănită în fotoliul acela roşu, cu ochii la telenovele, de parcă ar fi început să se transforme încet-încet într-un mineral.

Într-o seară, mama mi-a arătat nişte fotografii. Erau poze cu ea când era copil, şi cu Buna domnişoară, apoi tânără mamă. Era frumoasă ca o actriţă de pe vremea filmelor alb-negru. Mult mai frumoasă decât fusesem eu vreodată. Şi totuşi, o anumită conformaţie a obrajilor era dovada că eram mai asemănătoare decât aş fi vrut să cred. În seara aceea am vorbit despre ea. Despre căsnicia ei ratată. Fusese căsătorită cu bunicul Nelu, care în tinereţe avusese şi păcatul băuturii, şi pe cel al femeilor. Ba, umbla vorba că ar fi avut şi ceva legături cu Securitatea. Divorţaseră când mama era încă un copil. Mama nu putuse să-l ierte niciodată. Eu, la rândul meu, nu-l puteam suferi. Venea la noi în vizită, mereu scuzându-se că era prin zonă, şi ne aducea tot felul de flecuşteţe sculptate de el. Îi plăcea să lucreze cu lemnul. Iar noi vedeam aceste daruri ca pe nişte obiecte inutile, care umpleau casa şi adunau praful.

Întotdeauna am crezut că viaţa sentimentală a Bunei s-a încheiat odată cu divorţul. Nu am văzut-o niciodată în preajma vreunui bărbat şi nici nu m-am întrebat  dacă nu se simte singură. Am perceput-o mereu ca fiind o femeie bătrână, ca un copil pentru care orice om trecut de douăzeci de ani este în vârstă. Acum, însă, mama îmi dezvăluia un secret. Buna avea o relaţie de durată cu un bărbat căsătorit, care o vizita adesea în apartamentul ei, şi despre care Buna nu îmi pomenise niciodată. Mai întâi n-am ştiut cum să privesc vestea. Imaginea pe care eu mi-o formasem despre bunica mea nu se potrivea cu o asemenea informaţie. Apoi m-am bucurat: însemna că Buna nu era doar bătrâna diformă, blocată în apartamentul ei tip vagon, care se uita toată ziua la filme siropoase, ci era, încă, femeie. M-am gândit că mai există pe lumea aceasta cineva care are grijă de ea şi am încercat să mă pun în pielea acelui bărbat. Faptul că el o vedea ca pe o iubită îmi schimba şi mie părerea despre ea.

Într-o zi, am ieşit cu mama prin oraş, cu treburi. Mai întâi i-am cumpărat Bunei tot ce trecuse pe listă, apoi ne-am despărţit: eu trebuia să-i duc acasă plasele cu mâncare, iar apoi să mă întâlnesc din nou cu mama, care între timp rezolva alte probleme. I-am dus proviziile şi i le-am aşezat în cămară şi în frigider. Am schimbat câteva vorbe, apoi am deschis uşa şi am ieşit, strigând în urmă un „Pa, Buni, ai grijă de tine!”. Pe casa scărilor stătea un bătrân îmbrăcat într-un costum maro, care ţinea în mână un pachet de napolitane cu nuci. Se uita fix la mine şi nu făcea nicio mişcare. Mi-am dat seama imediat cine era. I-am zâmbit cât am putut mai prietenos, dar el şi-a lăsat privirea în pământ. Am vrut să merg la el, să mă prezint, să-l iau de mână şi să-l duc în casă, la Buna. Voiam să-i spun că tocmai îi adusesem bunicii napolitane fix ca acelea din mâna lui, preferatele ei. Dar bărbatul s-a întors şovăind şi a început să coboare scările, tot mai repede, fără să se uite în urmă. N-am putut să fug după el, deşi mi-a trecut asta prin minte.

Ultimele zile au fost un coşmar. Buna slăbise enorm, arăta ca un păianjen uriaş cu burta umflată. Uneori vorbea fără să ştie ce spune. Avea dureri groaznice. Apoi a început să urineze prin casă. Boala îi luase ultimele urme de demnitate. Într-o seară am crezut că moare. Stătea culcată în pat şi gemea. O ţineam de mână, îi mângâiam degetele descărnate şi reci. „Greu e să mori”, a zis. Atât. Şi n-a murit atunci.

A murit în noaptea următoare, când eu nu am mai vrut să merg să stau cu ea, ştiind că nu aş mai suporta să o văd în starea aceea. Însă mama s-a dus, convinsă că e momentul despărţirii.

La înmormântare am fost varză. Mama a reacţionat mai rău decât anticipasem. Eu aveam în faţa ochilor doar poza aceea cu Buna domnişoară – vedetă de film, din care parcă îi împrumutasem obrajii. Aveam sentimentul acela că, dacă ea a murit, s-a rupt definitiv ceva din mine. Din ADN-ul meu. Printre lacrimi, m-am uitat după bătrân. „Nici măcar nu s-a deranjat să vină la înmormântare”, mi-a spus mama apoi. „Bărbaţii sunt nişte porci”, a conchis.

Poza aceea o mai am şi acum. E preferata mea. De fiecare dată când mă privesc în oglindă, îmi cercetez obrajii. Şi atunci ştiu că nu am apărut din neant, că în urma mea e un şir nesfârşit de femei şi bărbaţi, de iubiri şi suferinţe, de poveşti pe care, chiar dacă nu le cunosc, le regăsesc undeva în celulele corpului meu.

(Anca Goja)