După ce-l conduc la aeroportul Otopeni pe soțul mamei, urc în 780. Nu mai știu dacă ăsta sau 785 mă lasă la Piața Romană. E trei ziua, toamnă târzie, cerul e cenușă. Îți intră în ochi și îți vine să tot clipești până se lipesc. E seară îndată.

Ies din mașină,  forfotesc, mă muncesc gândurile de umilință să cer o țigară în preajmă unuia dintre puținii care aşteptă afară să plece mașina. Cu oarecare demnitate cer un tutun, cum cere un trecător un pahar cu apă, unuia cu țigara aprinsă, îmbrăcat la cămașă. Sigur are pachetul plin, fiind departe de vreun magazin. „N-am” îmi zice privindu-mă în ochi și mă urc înapoi, vinovat că n-am putut să mă abțin, adică să obțin ceva, ca să mă scape de gândul ăsta și să-mi fure toată atenția o fată pe care ai fi luat-o de vecină cu gara. Îl întreabă ceva pe burtosul cu cămașă, sătul de fum. Cum ajunge la Timișoara? Îi arată să intre în mașină, e cea bună. Fața-i e nedumerită sub căciula rusească roz. Pe afară are două codiție împletite în spice, una blond platinat, cealaltă banal de blondă și fruntea cât două sprâncene. Cu ochii ieșiți din orbite, azurii, curați, nu puteam să nu o ajut și eu să ajungă la Timișoara. Curiozitatea-mi crește pentru călătoare: orașul ei de baștină are propriul aeroport internațional.

Pufoaica, ștrampii albaștri, jegoși, plesniți între picioare, bocancii, porțile largi dintre dinți, trolerul stacojiu, sacoșa de rafie, mai mare decât trolerul, mai mare decât orice altă sacoșă de rafie am văzut vreodată, fața ei de copilă încă, cu bărbie puternică, toate peticele acestui portret dada au căscat gurile celor câțiva din autobuz. Și a mujicilor care doar ce-au intrat. Îi spun că mergem la gară, eram sigur acum de traseu și eu, că șoferul a pus-o aici. Știam aproximativ cât costă drumul până la ea acasă. O îndemn spre autogara Militari. Se așază. Bărbații gălăgioși își îndreaptă glumele către ea. Nu înțeleg cum le cade pradă bășcăliei, îi privește naivă la orice prostie scot pe gură. Cu nebunii se poate vorbi, dacă e într-adevăr șchioapă de câteva facultăți mintale și mă așez lângă ea, ca să o protejez.

„De unde vii?”, îi spun.

„De la Bruselas!”, spune tare, cât să-i mai facă odată pe domnii cei cârcotași să chicotească. Eu, cu glas răspicat, ca să îndepărtez troglodiții:

„Cum te cheamă?”

„Visolina, pe tine?”

„Cosmin”

„Îmi pare bine, Cosmin”

„Și ce ai făcut acolo?”

„Eh, am mers cu Iusef”, spune ea și ia o gură de bere din sacoșă. Îmi oferă un Snickers, îl iau dar îl pun în buzunar, îmi e greață.

“Nu pot acum”.

„Cum vrei. M-a luat la Barselona, am baut șampanie, am dansat pe mese. M-a luat și la Amsterdam. Dar lucrurile nu-s bune cu Iusef, mă filmează, m-a filmat, ne-a filmat în timp ce… ca să vândă ce facem. Asta nu faci. Oricine ai fi tu. Tu câte limbi străine știi? Eu știu opt! Știu franceză, engleză, spaniolă, portugheză, știu chineză, puțină, știu maghiară…”

Perplex, schimb subiectul.

„Mergi la ai tăi?”

„La bunica. Mama – de ea nu vreau să aud! M-a bătut. La bunica merg, că e așa amărâtă, așa dor mi-e de ea. O să-i dau din banii pe care-i am. O mai trăi?”, din banii pentru repatriere.

„Dar de câtă vreme ești plecată?”

Bea. Ușile se închid, lumea își caută scaune. Lângă ea se aşaza un tip. Nu-mi răspunde, doar o urmăresc cum își îndreptă brusc atenția către el. Cu privirea aia obtuză și șapcă pe cap sub care se crede destul de umbrit că să tragă în stânga și-n dreapta cu ochiul după te miri ce foială, pare mai debusolat decât Visolina. Îl privește insistent, îi arată ochii. O observă cumva amuzat.

„Bună!”, începe ea.

„Bună”, surâde el.

„Ce faci?”

„Merg acasă”

„Aha, ai prietenă?”

„Da, de ce mă întrebi?”, spuse el zâmbind, din ce în ce mai incitat de schimbul de vorbe neașteptat.

„Eeeh!”

„Putem să o facem și în trei, e ok”, râde el.

Mă aprind, mă apropii de el, apucându-l de cot.

„Tipa de lângă tine”, îi spun în șoaptă înghițind în sec, „se poate să fie o victimă a traficului de carne vie. Încetează cu glumițele, nu e în cea mai bună stare” și rămâne lemn. Visolina nu-i mai găsește privirea, jocul s-a terminat.

Tipul coboară. Se aerisește autobuzul. Rămân câțiva, toți pe scaune.

„Trebuie să mă piș, vreau jos.”, zice ea în gura mare.

„Mai așteaptă puțin”, dar ea tot mai ia câte o înghițitură și deschide a doua cutie de bere. Stăm puțin privind pe geam. Și iar:

„Vreau să mă piș, domnul șofer”.

„Câte stații mai avem până la Gara de Nord?”, întreb către o femeie mai în vârstă și una mai tânără deodată. Nu-mi răspund. Stau cu capul lipit de geam, cu falca-n palmă, ca o mamă cu fiică-sa, frică de ce e înăuntru în autobuz, de tăcerea dintre ele de care nu se mai pot desprinde, mai real fiind ce e dincolo de geam. Urmăresc trecătorii cu știință, cu ochii strânși, parcă prin microscop.

“Nu vă supărați, câte stații mai avem până la gară?”, spun eu deranjat.

Amândouă: „Ăăăă!”. Cea în vârstă se grăbește să-mi vorbească: „Mai sunt două stații.”

Mulțumesc apăsat, dar Visolina se ridică în picioare și începe să le răsucească unul după altul.

„Domnul șofer, deschideți” și pleacă spre cabina lui, „domnul șofer, trebuie să mă piș!”

Aștept cu bagajele ei în mână, poate ajungem curând în stație. O clipă mă străbate gândul că am devenit fratele ei, sau cel puțin asta se înțelege, băiatul cu ruda nestăpânită ca o slugă cumpărată pentru păscut oile, fără buletin, oricum, nevoie mare! Domnul șofer, terorizat, deschide la un semafor roșu, pe Calea Griviței, lângă o gură de metrou. Ieșim și își trage repede pantalonii mai încolo, pe trotuar, și îi dă drumul. Visolina găsise un moment de ușurare între mine și o doamnă de lângă gura de metrou. Femeia fumează o țigară, privește scena fără nicio expresie, apoi către mine și, ca și cum ar fi văzut multe fantome din-astea în zonă, ridică din umeri. Scutur din cap, ce să-i fac, privesc în altă parte și o aștept.

„Ok, ești gata. Așteaptă-mă aici, vreau să merg până la o casă de bilete să aflu cât face un bilet, bine?” și o iau la fugă. Știam că gura de metrou de pe Grivița era departe de Gară, dar speram să pot merge ajunge până la casă fără să plătesc intrarea la metrou. Nu știu de ce. Chiar nu știu ce mi-a venit. Cred că voiam să plec pentru puțin departe.

Mă întorc fără succes și nu o mai văd nicăieri. Bulevardul era mai mare ca niciodată, zgomotul mașinilor îl făcea de necuprins. În stânga văd niște blocuri și îmi dau seama că doar într-acolo poate fi, după ce am privit trotuarele în jur. Plec în goană, nu văd nimic înainte. Un băiat singur, pironit locului cu spatele la mine, pare a fi bun să recunoască o fată ciudată cu două bagaje imense după ea. Ai văzut-o pe una așa-și-așa, nu te supăra? Când se întoarce spre mine, în ochi îi stăteau să-i pice lacrimile. „Da, a plecat încolo”. Cum am impresia că e ziua nenorociților, îi dau lui batonul de Snickers.

O găsesc la adăpostul stației RATB, contemplând blocurile de peste bulevard.

„Uite, am 20 de lei, tu mai ai 50, așa mi-ai zis, hai să vedem cât costă un bilet. Așteaptă-mă, te rog, aici, nu-ți fac niciun rău”, îi spun.

„Nu merg nicăieri, eu îl aștept pe tata, vine cu armata.”

„Dar e la Timișoara.”

„Nu, îl aștept pe tata, tu poți să pleci unde vrei. Nu am încredere în tine. Iusef, nu trebuia să fac asta, să mă filmeze, să mă dea înregistrată cu camera când făceam noi dragoste. Am camere de filmat sub ochi, sub piele, nu merg nicăieri.”

„Măi, ascultă. Ăștia sunt ultimii mei bani, nu mai am alții. Biletul trebuie să fie cam 70 de lei. Cu banii tăi putem să luăm un singur bilet, deci n-am cum să te urmăresc, stai liniștită. Așteaptă-mă aici, te rog.”

„Bine, tu poți să pleci, eu nu plec nicăieri.”

Mă întorc victorios, ne încadrăm în bani.

„Eu nu plec nicăieri, tu poți să pleci, eu îl aștept pe tata, vine acum cu armata, e general în armată și n-o să aibă nimeni curajul să se ia de mine”.

„Bine. Și ce facem?”

„Nu știu, tu faci ce vrei.”

Aveam de gând să sun 112, dar când să formez, caut repede să-l apelez pe Ionuț. Băiat cu instituții la cap, ne știm din Agenția de Monitorizare a Presei.

„Ionuț, nu știu, dar am impresia că fata asta de lângă mine, pe care am întâlnit-o la aeroport, este o victimă a traficului de carne vie. Ce să fac? Să sun la poliție?”

„Ăăăă, bine, te sun eu, o să încerc să dau de cineva”

„Nu mă mai suna, nu mai am baterie.”

„Ok, îți trimit un SMS cu numărul”.

Aș fi vrut să schimb o vorbă cu Visolina, dar nu știam ce să zic. Norocul meu e că s-a băgat cu niște oameni în seamă. Mi-era că dacă o las, o să ajungă cine știe unde. Pentru ea un salvator era oricine o distra și îi zâmbea.

Primesc mesajul, o să vină o tipă Gina, care se ocupă cu protecția victimelor traficului de carne vie. Nokia 1100 va fi salvatorul meu dacă mă ține bateria până când ajunge.

„Cu cine ai vorbit la telefon?”

„Cu un prieten.”

„Te-ai plictisit să stai cu mine?”

„Nu.”

„Langoși!”, zise ea cu dor de Ardeal.

„Ce?”

„Acolo au langoși?”

Mi-arată o patiserie peste bulevad.

„Dar nu cred că au langoși.” Și traversează cele 6 coaste ale Griviței, ca Marla Singer. O strig din urmă. Iar am rămas cu bagajele. Încerc să fac un pas după ea și sunt claxonat. Dau în spate, mă asigur, și o iau după ea. Nu a găsit langoși și a întristat-o puțin, dar a cumpărat covrigi

„Ia.”

„Scuze, nu pot.”, aș vomita.

„Hai, ia.” și primesc, cu un nod în gât, numai să nu mi-o depărtez.

„Cola! Hai să luăm Cola”, hai! Între langoși și cola, o singură scară, doi boschetari cu aurolac la gură: „Băi, voi ce faceți acolo? Îîîîhh-huuu, îh-hu!”, simulează trasul din pungă.

„Băieți, nu vă opriți la acest episod, ne scuzați, o să mergem mai departe.”

Stăm la coada chioșcului și ea își ia o cutie de cola. Foarte supărată a fost că mi-am luat și eu, că n-am vrut să o împărțim pe-a ei.

„Eu mă duc să-l lovesc p-ăla”, bătrânul cu pungă la gură.

„De ce să faci așa ceva? Visolinaaa!”, a țâșnit, și eu în urmă cu bagaje, cola, covrigi.

„Na!”, zise ea cu un covrig întins și bătrânul îl ia. O gumă de mestecat nu poate să fie mai nervoasă decât de faptul că nu o mai mestecă nimeni cu salivă și plăcere și pică în această mare gură cu mii de dinți lipsă sus, de mărimea 35, 42, 46, 30, și unul mare și cariat, plombat cu asfalt, jos, pe trotuar. Mi-au murit nervii, cedasem confuziei pe care o provoca Visolina, ca unui destin prea blând, dar care nu anunță nimic înainte și nu-și arată astfel puterea. Una făcea, alta arăta. Nu mai pot ofta. Vine Gina. Ajunge cu un prieten cu mașina lui, cu care e prietenă pentru că copiii lor sunt prieteni la grădiniță. Așa-și-așa s-a întâmplat, Gina.

„Ok, Visolina, dă-mi, te rog, buletinul.” Citindu-l, Gina o întreabă, „Suferi de vreo boală psihică?”.

„Da.”

”Ce ai?”

„Epilepsie”

„Aha. Persoanele cu care ai fost, ți-au dat să consumi droguri?”

„Heroină, cocaină, iarbă.”

„Of” și mai mult pentru ea „ceea ce a împins-o spre schizofrenie… Mhm. Să-mi spui numărul de telefon al mamei tale”. Visolina, cu puțină împotrivire, bâiguie ceva despre mama ei și la „te ascult” îi dictează fără greșeală numărul. După trei ani îl știa încă pe dinafară.

De trei ani era dată în dispariție internațională, așa aflăm de la Serviciul pentru investigații criminale. Mama ei, pe care o ura din oarece motive, probabil unele bine introduse și păzite în mintea ei de Iusef, nu a putut nici să plângă. O biată asistentă medicală prin Timișoara. Gângurea în telefon. Vorbim mai târziu. Sunăm la poliție. Ne dăm întâlnire în Gara de Nord. Nu suntem singurii care sună la 112. Cât vorbește Gina, eu aflu de la Visolina că peste drum, în copacul ălă jumuluit, stă un extraterestru imens și roșu care se masturbează.

„Ce v-a făcut vouă fata aia, mă? O știți de undeva?”, zice unul de la tejgheaua de unde am ridicat cola.

„Mergem să ne întâlnim cu…”

„Las’ că vă ia pe voi poliția, am sunat eu acu’.”

„Păi și noi.”

„Știu eu, vedeți voi.”, ok. Câtă grijă atrage Visolina în urma ei, ca un copil născut în deșert. Cam tot atât cât a strâns indiferență de când a fost îmbrobodită, înglodită, folosită, cinstită de demoni, violentată până ce a mușcat un polițist de ureche în Olanda și a fost izgnotiă.

Găsim prea mulți polițiști în gară, chiar a sunat individul ăla responsabil. Câteva prezențe albastre ne înconjoară bruftuluind.

„Bună seara. Ea e persoana despre care ne-ați vorbit?”, da, a fost așa-și-pe-dincolo și polițiștii încep să se certe asupra procedurii între ei. În gura mare. Le-am cerut să nu o bruscheze cu gălăgia lor, dar luaseră foc. Dosarul de urmărire din țară nu era corelat cu cel de la serviciile pentru investigări internaționale și basta. Nu primim nici escortă până la secție. Puteam să nici nu mergem. La secție se sforăie printre baloții de hârtie. Plouă, nu plouă? parcă stă să plouă.

Ce ne facem aflăm cu toții. Află și cei de la etaj. Află și alții chiar că a venit dispăruta. „Asta-i bagaboanta?”, întreabă unul care îngroșa numărul curioșilor, ca niște gândaci gata să scormonească în întuneric. Cu câtă mizerie încă o împroșca lumea. Ne arată înțepătura de unde au vrut în Olanda să îi ia sânge. Ajunge un echipaj SMURD, la apelul poliției. Ea refuză categoric să aibă de-a face cu orice formă de autoritate.

„Bine, atunci să semneze refuzul aici”, cu plăcere, „e pe socoteala dumneavoastră. domnișoară”, îi reproșează un polițist.

„Tu ești un polițist deghizat!”, zice Visolina.

„Deșteaptă fată”, râde Gina.

O polițistă își pune mănușile, să verifice în bagaje. Rând pe rând, scotea Visolina și femeia trecea prin fața ochilor pantofii roz, sclipicioși, rochia sumară, aurie cu care a dansat în Barcelona, „ți-o dau ție, Gina”, „ești foarte drăguță”, mingi de ping-pong, palete, gumă de mestecat, cardul de detenție din Olanda. S-a putut sesiza. Declarația s-a declarat. S-a semnalat că nu putem face nimic altceva acolo. Nici azil, nici măcar o escortă până la o locație secretă pe care o avea în plan Gina.

Plecăm cu toată furia împachetată cu grijă în preajma Visolinei, un fel de copil care nu vrea să se mai întoarcă acasă. Ea e la fel de nervoasă, numai interdicții și măști. Vrea o bere. Dă să sără din mașină pentru una. E acoolică și acum e în sevraj. Locația pe care am vizitat-o e în mod propriu pentru mine secretă. E 10 noaptea și nu mai recunosc nimic în jur, doar mașini și benzi. Două figuri prietenoase de adventiști cu 5 ediții ale Bibliei pe un raft solitar în hol ne primesc în casa lor. Domnul ne face comozi, ne invită să facem cunoștință cu alte două fete, scăpate de sub zăvoarele camerelor cu plăceri obscure. Sunt așa senine că nu pot să văd ființa maltratată din ele. O fi dispărut cu totul? Au extirpat animalul lor sacru cu totul? Ne invită la un ceai, cât timp Gina cu Visolina și soția gazdei vor discuta despre un consimțământ și o conduită pentru ședere.

A doua zi aflăm că nu a făcut niciun duș, a băut când a avut chef, mințind că nu mai bea și că și-a făcut în cameră. Gina m-a sunat.

„Cine știe în ce condiții au țint-o pe acolo? Nu mai are niciun standard de igienă săraca fată. O să o stabilizăm înainte, nu poate să plece așa. Apoi o rezolvăm să ajungă acasă.”

Cine știe în ce condiții suntem ținuți noi aici. Visolina e ca o isolinie, ne-a trasat de sus egali în fața ei. Nu știu de ce am urmat-o cu adevărat, dar relieful ei e bătut în al nostru. Probabil că am vrut să fug puțin departe.

 

Această poveste e pe bune. Sunt 3 ani de atunci. Unele nume și locuri au fost modificate pentru a proteja identitatea reală a Visolinei.

(Cosmin Dumbravă)