– MisteriX, dar de ce ești tu cu noi și nu cu cei ca tine? Că tu ești realăr de la o poștă, se vede treaba că nu prea le ai cu feicăreala.

– Ce, te pomenești că te-am molipsit și o arzi realăr și tu!

– Ei, aș! N-ai de unde să știi ce-mi coace mintea!

– Ei, nu? Cum crezi că m-au acceptat ai tăi? Uite, tu acum de fapt te gândești că sunt spion și încerci să mă tragi de limbă. Dar e ok, nu mă deranjează. Ai toate motivele și nu te condamn. Dacă ai timp, pot să-ți povestesc cum am ajuns în tabăra voastră și n-am mai plecat. Adică am făcut ceva drumuri între ai mei și ai tăi pe la începuturile luptei, când încă mai credeam că pot aplana conflictul, dar asta e demult, tu nici nu te născuseși.

 

Ok, hai că văd că ți-am acaparat atenția. Cum să încep eu mai bine? Ia să mă gândesc… Hm, ce aiurea! Am impresia că sunt ultimul umanist rămas în viață. Altă tabără. N-ai prins tu vremurile astea. Era pe vremea facebook-ului timpuriu. Că așa m-au racolat. Postam tot felul de chestii pe facebook și m-au ginit.

– Cine, realării?

– Eh, un fel de a spune. Pe vremea aia, cu mult înainte de conflict, nu era așa mare controversa asta între feicări și realări. Se punea mai mult accent pe bunătate. Bine, etica asta cred că nu au priceput-o mulți la vremea aia, dar se preda bine, intra ușor noțiunea de bine și noțiunea de rău în mintea învățăceilor…

– Aici nu te pricep.

– Nu e nevoie. Faptul că nu îți vine să mă pedepsești, pentru că nu sunt ca tine, e singurul lucru care contează.

– Hai lasă vrăjeala, zi cu epoca facebook-ului timpuriu.

– Haha, primul realăr cu vrăjeală, nu?

– Sincer, ca să fiu în ritm cu tine acum, gen feicăr pe tripu’ real, haha, eu multă vreme n-am priceput care e faza cu statuia aia din față cu tine. Multă vreme mi-am zis că ești pe grandomanie, dar nu înțelegeam de ce te respectă atâția feicări. Am căutat să pricep ce beneficii și-or fi tras ăia de te ovaționau, dar nu se mai termina numărul lor. Și mi-am zis că n-are cum să aibă chiar toți feicării câte o șustă cu tine. Adică dacă erai feicăr, mai înțelegeam, arta decepției te poate aduce pe cele mai înalte culmi, dar așa, un realăr aclamat de toți feicării… ceva pute dar parcă nu prea. Aici mă roade pe mine. Ce mare șmecher mai e și MisteriX ăsta? Cum naiba unul real în slujba falsității?

– Haha! Merci pentru momentul ăsta de sinceritate, am învățat cu timpul că nu e ușor pentru cei ca tine să o dea pe șleau. Mă flatează enorm. Hai, ia un loc să-ți mai zic de începuturi.

 

Pe vremea aia multe persoane îmi dădeau târcoale în ale racolării. Dar nu te gândi că era ceva normal. Și nici foarte evident. Oh, nu. Mega subtil, cât să pară că e doar în închipuirea mea la o adică. Dar fiind o fire mai analitică, mă prindeam de fiecare dată. Partea nasoală pentru oricine îmi făcea curte în sensul ăsta, era că nu mă atrăgea zona asta, a aparținerii unei haite. Mă îngrozea ideea să aparțin de ceva. Vedeam doar că aș pierde chestii din alte sfere. Și multă vreme am ars-o prin toate cercurile, sau atât cât aveam acces eu la ele. Mi se confirma că sunt un conector de multe lumi din-astea paralele. La asta mă pricepeam cel mai bine. Numai că pe mine nu mă conecta nimeni la nimic. Eram doar o punte. O punte benefică dar ignorată. Până când au apărut umaniștii la orizont. La început erau și ei foarte disipați. M-am împrietenit cu ei fără să sesizez că aparțineau de ceva. Erau destul de diverși și venind din culturi cât mai variate, în general pe zone diseminate pe criterii muzicale, dar și pe criterii de educație instituționalizată. La început m-au ignorat oarecum, pentru că nu aveam studiile necesare, dar cu timpul și-au dat acordul că fac față oricărui subiect de etică și morală și au decis între ei să mă adopte. Mi s-a părut inițial mai mult o glumă, dar când am văzut că erau implicate guverne cu cei mai de seamă oameni de știință ai momentului, mi-am dat seama că e groasă. Se dovedise științific că, la nivel de ADN, omenirea nu mai deținea partea aia cu empatia. Și din toată populația globului se strânseseră doar 73 de oameni cu chestia asta, numită mai mult metaforic, empatie. Mi se cam înmuiaseră picioarele la o așa informație.

– Am auzit cuvântul ăsta odată la taică-miu, dar n-a știut să-mi explice ce înseamnă, cică e doar o expresie folosită pentru când sunt vremuri grele. „E vreme de empatie.”

– Hai că m-am întristat iar. Încă mai sper să mai existe ceva empați din ăia 73 cât eram inițial. Mă tot gândesc că sunt disipați printre realări, dați la o parte la bătrânețe, ignorați. Dar poate și ei, ca și mine, nu s-au resemnat. Dacă aș ști să-i localizez i-aș aduce aici, printre voi, că pun pariu că nu se înțeleg cu mai tinerii realări. I-am învățat pe tineri ce e bine și ce e rău și acum se întoarce învățătura împotriva noastră. Și asta doar pentru că fără empatie nu poți distinge răuI de bine. Singura soluție e să nu le mai umplem capul viitoarele generații cu idei din-astea extremiste ca ale realărilor care persecută oamenii mincinoși. Nu contează pentru mințile lor lipsite de judecată că oamenii ăștia, adică voi, nu puteți fi reali niciodată, că nu ăsta e mediul vostru în care să vă simțiți liberi. Naturalețea voastră e de fapt falsitatea. O văd și mă bucur să vă văd liberi în a vă preface și mă întristează când văd încercări stângace în a fi reali ca noi, așa-zișii realări. Bine că nu mai e necesar să faceți asta. Câte chinuri au trebuit ăia bătrâni ai voștri să îndure. Că așa am ajuns de fapt să formăm prima formă de rezistență a feicărilor. Ei mi-au ridicat statuia aia de-afară. Nu aș fi acceptat dacă nu mă păcăleau cu ideea că altfel feicării mai tineri nu au cum să știe că realării sunt și ei ca și feicării, oameni. Bine, ai văzut și tu, mi-au măzgălit ochii cu vopsea roșie niște vandali, hehe. Nu mă deranjează. Am acceptat de mult că nu mai există empatie pe glob.

– Dar…

– Ah, da, poate mai dau de vechii mei umaniști. Mai e speranță.

– Știi, eu am vopsit statuia.

– Ce? Ești realăr? Haha. Prea multe sincerități pentru seara asta.

– Poate că sunt un empat. Te-ai gândit la asta?

– Cum naiba?

– Adică îmi place să mint. Mă face asta mai puțin empat, la o adică?

– Păi empatia nu ține de naturalețe sau falsitate.

– Ar avea sens faptul că nu știu cine a fost maică-mea. Adică… Dintre cei 73 de empați de care ziceai, erau și femei?

– Oh, da. Ce dor mi-e de ele.

– Iar taică-miu a fost multă vreme prizonier la realări. Vreo 6 ani.

– Ce veste! Dacă ar fi așa, aș fi cel mai fericit. De mâine o să începem să discutăm diferite subiecte de etică și morală, să văd dacă ai empatia nativă. Acum sunt prea obosit. Ah, ce mă bucur! Încă o dată, empatia nu are treabă cu realul sau falsul, e pur și simplu.

(Nicușor Ghiorghe)