Cine nu are şef, să-şi cumpere. Asta e deviza mea. Ce m-aş face fără şefii mei? Cum aş mai putea aprecia dulceaţa vieţii mele de hamster dacă nu aş avea un şef care să-mi facă zilele amare, pentru contrast? De mai multe ori m-am gândit să-l omor. Dacă nu mi-ar fi lipsit curajul aş fi făcut-o. Motivul nu este ura sau invidia sau altceva din categoria motivelor obişnuite. Pur şi simplu aş vrea să-l scap de calvarul propriei sale vieţi. Este gras, este imens, are ceva de căpcăun în trăsături iar privirea îi sclipeşte uneori cu o răutate care mă sperie. Când stau la ghişeu, îi simt în ceafă privirea. Apoi îl simt cum se apropie şi îi aud hârâitul respiraţiei, ca torsul unui motan uriaş. Mă supraveghează, stă cu ochii pe mine în fiecare secundă, încercând să-mi găsească greşeli. Dar eu nu pentru asta îl detest, ci pentru faptul că există într-un fel obscen, pentru trivialitatea pe care o emană făptură lui. De cele mai multe ori refuz să îl privesc. Când sunt nevoit să îi vorbesc, o fac uitându-mă în altă parte. Când mi se adresează, mă prefac preocupat de niscai hârtii împrăştiate pe birou. Iar el mă fixează suspicios şi îi simt accelerarea respiraţiei, îi simt inima precipitându-se. E atât de lucios! Îmi vine să vomit de câte ori îmi amintesc figura lui puhavă, încărcată de slin şi transpiraţie. Reuşeşte performanţa de a transpira chiar şi pe frigul ăsta. Cămaşa gri îi este veşnic umedă la subsuori iar mirosul acru îl însoţeşte ca un câine credincios oriunde s-ar duce. În timpul verii e un coşmar să împarţi cu el aerul aceleiaşi camere. Supravieţuiesc, însă, iarnă după iarnă şi vară după vară, de zece ani, aşezat pe scaunul meu negru, în faţa teancului de hârţoage, aşteptând să-mi treacă pe dinainte plătitorii de taxe, impozite şi timbre. Meseria asta mi-a deschis într-un fel ochii şi m-a făcut modest. Înainte eram infatuat, credeam în mine şi în puterile mele, mă credeam în stare să fac ceva ieşit din comun. După ce, însă, prin faţa ochilor mi s-au perindat în toţi anii ăştia mii de chipuri identice, mi-am dat seama că, în afară câtorva mici diferenţe lipsite de orice importanţă, suntem doar nişte produse de serie. Nu există, de fapt, eu şi tu. Suntem aidoma, înăuntru şi afară. Suntem acelaşi, un miriapod cu miliarde de excrescenţe, toate purtate pe braţele aceluiaşi vis. În cazul meu, coşmar. Uneori îmi vine să-mi iau lumea-n cap şi să fug. Sunt sătul de cămăruţa mea îngustă de acasă, de pereţii ei albi ca ai unei rezerve de spital, de frigul care-mi intră în oase şi de mâncarea sărăcăcioasă de fiecare zi. Singura mea rezervă de libertate este drumul pe care îl străbat pe jos până la ghişeu. Dar libertatea asta mi se pare cu atât mai amară cu cât la capătul ei mă aşteaptă iadul.

*

Visez destul de rar. Nu sunt un tip extraordinar de imaginativ. Iar ceea ce ar mai fi putut reprezenta un mugure de fantezie moare ofilit sub oboseala cronică pe care mi-o provoacă programul încărcat. În copilărie visam că zbor. Când am mai crescut visam prăbuşiri. Acum, în afară de crima despre care deja am scris, nu mai visez decât că mă sufoc. Mă aflu în apă, nu ştiu care este susul şi care este josul, nu văd lumina sau un indiciu care să mă orienteze în vreo direcţie. Sunt scufundat pur şi simplu într-un neant lichid care-mi invadează prompt plămânii. La început încerc să rezist, să-mi ţin respiraţia, apoi mă cuprinde panica şi încep să mă zbat, îmi simt creierul negru înecat de sânge şi ochii gata să-mi pleznească, încerc să trag aer în piept dar parcă cineva mi-ar fi aşezat pe cap o pungă de plastic. Apoi, mă cuprinde o amorţeală îngrozitoare şi, ce este cu adevărat de coşmar, în suflet mi se insinuează un sentiment de deznădejde, o luciditate aproape demonică, simt că de fapt cel care s-a sufocat şi a murit nu sunt eu-trupul ci eu-sufletul. Ştiu că pare complicat şi literar ce scriu eu aici, dar asta se întâmplă pentru că v-aţi învăţat cu propoziţii elementare şi cu exprimare de precupeţe. Nu am găsit nici o explicaţie mulţumitoare a coşmarului meu repetat. Singura idee care mi-a părut pe undeva logică a fost aceea că, de fapt, nu visul îmi provoacă spaimă, ci că această spaimă fără nume şi origine, răsărită în mine ca o imensă plantă devoratoare, această fiică a neantului este cea care caută să se explice prin intermediul imaginilor sufocării. Nu înecul îmi provoacă, deci, groază, ci groaza naşte ideea şi imaginile sufocării prin înec. E prea complicat? După câte o astfel de noapte mă trezesc lac de sudoare, epuizat, indiferent la tot ce reprezint. Apoi mă pun în mişcare din inerţie. Îmi reiau treptat mişcările automate care mă poartă pe scaunul funebru, la ghişeul ghilotină. Acolo devin mineral, o piatră mai mare. Număr bancnote, scriu chitanţe, sortez documente. Uneori îmi ridic privirile, pe furiș.  Mă întreb ce o fi în mintea colegilor mei. Suspectez că nimic. Doar gândul că şi ei simt  despre mine acelaşi lucru mi-i face o idee mai simpatici. Cât despre el, da, lui îi arunc o privire umilă în care, dacă ar fi deştept, ar putea citi lucirea unui cuţit.

*

Nu-mi place să mă plâng şi nici acum nu o fac, deşi aşa poate să pară, dar nu mă pot împiedica să-mi strig durerea în auzul şi văzul tuturor: lucrez inclusiv sâmbăta şi duminica. Nu am nici o zi liberă, în programul meu nu există excepţii, pauze, respiro, ruperi de ritm, timpi morţi, relaxare, visare, leneveală, nu, eu lucrez aşezat pe scaunul meu negru, în spatele ghişeului zdrenţuit, inclusiv zilele astea două, legat cu un lanţ invizibil de un spaţiu pe care îl urăsc din tot sufletul, împresurat de oameni pe care îi detest fără rest, cu toată fiinţă mea. Iar noaptea? Noaptea ce credeţi că visez?! Noaptea visez cum îl căsăpesc pe el, pe şeful meu, ticălosul care toarnă zilnic un strop de venin în viaţa mea oricum ratată. Da, iată o idee rotundă: sunt un rateur perfect. Îmi ratez viaţa desăvârşit, fără speranţă, fără îndoială, fără iluzii. Îl căsăpesc deci, în vis, noapte de noapte, cu o voluptate desăvârşită, îi sorb groaza, savurez cu încetinitorul fiecare strop de sânge care-i ţâşneşte pe podele. Ce m-aş face fără visele astea, aş rezista oare în imobilitatea şi lipsa mea de expresie cotidiană dacă nu mi-aş ucide şeful noapte de noapte? Sunt un angajat bun, un funcţionar model, un mecanism care nu generează erori şi trebuie să recunosc faptul că o bună parte din perfecţiunea mea găunoasă i se datorează căpcăunului care mă vânează în fiecare secundă. Dacă nu aş visa în fiecare noapte crima perfectă, probabil că aş ajunge s-o săvârşesc în realitate. Oh, dacă ar bănui ei ce se ascunde în spatele figurii mele de şoarece de bibliotecă, probabil că mi-ar arăta mai mult respect. Dacă el ar şti ce-i doresc eu din toată inimă, şi-ar schimbă privirea aia trufaşă şi prostească, ar deveni mai atent cu mine, ar evita să mă mai jignească, să mă tracaseze împingându-mi, din greşeală, chipurile, hârtiile proaspăt aranjate, pe jos. Nu, nu ar mai face nimic din toate astea.

*

Ratat, ratat, de trei ori ratat. Asta sunt. Nu am nici o îndoială. Şi totul din cauza laşităţii. Nu am curaj să fac nimic. Mă las dus pur şi simplu de un val pe care nu îl înţeleg. Nici o zbatere din partea mea, nici o încercare, oricât de palidă. Tot ce mi se întâmplă mi se datorează în exclusivitate. Nu e vina părinţilor mei, nu e vina şefilor şi a colegilor. E doar vina mea. Toată această situaţie îmi apare mult mai limpede în puţinele zile libere, cum a fost aceasta. Stau întins pe patul meu îngust şi scund, cu mâinile sub cap şi privesc tavanul îngălbenit. Momentele de linişte, pe care mi le doresc atât de mult, sunt de fapt cele care îmi fac cel mai rău. Zilele de serviciu, în care vin acasă epuizat, destrămat, anesteziat de oboseală şi tracasare, sunt mult mai suportabile. Atunci nu mai am chef şi timp pentru gânduri. Nu vreau decât să adorm mai repede. Ratarea îmi pare mai departe şi deci mai suportabilă în astfel de zile. Dar când sunt liber, ei, atunci situaţia mi se pare în sfârşit fără ieşire. Un gândac prins într-o cursă, asta sunt. O zbatere în plus sau în minus nu face diferenţa. La fel de important şi plin de speranţă ca un gândac, aşa mă văd. Ce aş putea face? Să-mi dau demisia? Dar cum m-aş putea descurca fără venituri care şi-aşa sunt insuficiente?! Şi dacă-mi dau demisia încotro s-o apuc? Cine se uită la mine, cine să-mi reţină figura ştearsă, cui să-i atragă atenţia îmbrăcămintea mea ponosită? Pe cine încerc eu să păcălesc? Nu-s bun decât la încasat bani şi tăiat chitanţe. Dacă vreau să vorbesc ceva nu-mi găsesc cuvintele. Nu sunt bâlbâit, dar nici nu mă pot exprima. Când deschid gura mă înroşesc şi mă fâstâcesc, îmi uit ideea şi mă fac de râs. Din cauza asta, atunci când vorbesc o fac repezit, fără  să-mi las timp de greşeli. Problema este însă că şi cel care mă ascultă nu mă poate urmări. De cele mai multe ori mi se cere să repet ceea ce tocmai am spus. Prefer atunci să tac şi să plec. Asta e de altfel una din cauzele pentru care toţi colegii mă consideră un ciudat şi-un sălbatic. Oricum, nici eu nu ştiu ce vreau de la ei. Pe de o parte mi i-aş dori ca prieteni, pe de altă parte îi dispreţuiesc. Înţeleagă-mă cine poate. Mi-a amorţit spatele de când stau culcat în pat. Dar nu mă mişc. Am să stau aşa cât am să pot de mult, poate suferinţa fizică o să mă ajute să mă mai trezesc. Nu vreau să mă mai gândesc cât sunt de fricos.

*

Părinţii mei au fost funcţionari. Faptul că îi urmez în vocaţie li se datorează. Într-un fel, m-au blestemat. Încerc, însă, să nu-i urăsc. Li s-a părut că meseria asta ar fi un fel de plasă de salvare pentru fiul lor cel prostuţ. Şi m-au aruncat în ea nu doar fără regrete, dar cu încrederea că îmi va fi bine. Iar eu, în loc să cad în plasa gândită de ei, am nimerit în cursa unui păianjen. Nici nu mă gândesc să scap din ea, e zadarnic. Am văzut de foarte multe ori ce li se întâmplă musculiţelor nimerite într-o astfel de capcană lipicioasă: se zbat cu disperare şi nu reuşesc decât să se prindă mai rău acolo. Ştiu că nici imobilitatea nu este o soluţie, dar mi se pare oricum o chestie mai inteligentă decât agitaţia. Să demisionez? Ca să mă duc unde? Să mă revolt? Că să schimb ce? Prostioarele astea mă fac să râd. Nu am de ales, trebuie să-mi lipesc pe obraz masca fiecărei zile şi să rezist în mijlocul unui vulcan gata de erupţie. În fiecare zi îmi cercetez pe furiş colegii. Încerc să surprind pe figurile lor urmele unui chin ca al meu. O singură grimasă mi-ar fi suficientă hrană pentru o zi întreagă. Dar nu, nu am norocul ăsta. Colegii mei nu sunt decât nişte bucăţi inerte de carne, prinse într-un carusel nevrotic. Cred cu tărie că nu sunt vii, sunt morţi care se mişcă, nişte automate goale pe dinăuntru. Singurul care pare însă plin, cu vată, este el. Să-i văd sângele ţâşnind din jugulară, asta m-ar mulţumi. Cel mai rău moment al zilei este prânzul, când el se apucă să-şi clefăie sandviciurile. Mă uit cu oroare fascinată în gura lui strâmbă şi moale. Îşi foloseşte limba într-un fel ciudat când muşcă, o scoate prea mult în afară, ca o şopârla uriaşă, apoi mestecă înghiţitura cu un fel de lentoare, atât de încet încât printre buze apucă să-i evadeze câteva firimituri, pe care apoi şi le culege de pe îmbrăcăminte. Când mănâncă îşi ţine ochii întredeschiși, de parcă ar fi cuprins de somn. Îmi vine să vomit chiar şi când mă gândesc la el, cu atât mai mult când îl văd faţă în faţă. După ce termină de mâncat îşi scoate de sub birou o sticluţă verde din care bea ceva, probabil că apă. Apoi se şterge satisfăcut la gură şi porneşte alene prin încăpere. Se opreşte fără excepţie lângă mine, îşi suge măselele, ah, ce scârbos, ştie cât de mult mă afectează gestul ăsta, apoi îmi rânjeşte o întrebare de genul:  „Ei, nimic la pachet astăzi?”,  şi pleacă râzând superior, în vreme ce eu îmi înghit cu greu furia. Ăsta e doar unul din episoadele vieţii mele din birou. Mă gândesc să-i pun otravă în sticluţa cu apă. Trebuie să scap de el, altminteri ajung la ştreang. Sunt disperat, de două ori disperat. E ca şi cum aş fi închis cu un leu într-o cuşcă strâmtă: ori eu, ori el. S-a făcut atât de târziu şi tot nu-mi este somn. Trebuie să dorm însă, la birou nu-mi permit nici o clipă de oboseală ori de neatenţie.

*

Azi am fost, desigur, la birou. Lipsisem ieri şi trebuia să recuperez. Cât am stat acasă în pat am simţit chiar un sentiment de vinovăţie că pierd vremea în loc să fiu eficient la serviciu. M-am trezit de dimineaţă cu o durere îngrozitoare de cap, în partea dreaptă. Peste senzaţia permanentă veneau valuri de durere incredibilă, de parcă cineva s-ar fi jucat cu o furculiţă în creierul meu. Starea asta m-a hăituit toată ziua. Acum pare să se mai fi liniştit. Când mă doare astfel capul, pentru că mi se întâmplă foarte des, trăiesc nişte stări ciudate. Uneori mi se lipeşte de ochi, pe dinăuntru, câte o imagine banală. La început nu o sesizez, face parte din fluxul cotidian obişnuit. După aceea începe să se contureze şi să se impună. Cu ochii deschişi său închişi văd acelaşi lucru. Peste imaginile realităţii se suprapune imaginea asta, interiorizată conform unor criterii care îmi sunt necunoscute. Acum, de exemplu, în mintea mea este o frunză în cădere. O frunzuliţă verde care tocmai s-a desprins de pe creangă. Nu au desprins-o vântul puternic sau vreo mişcare violentă, ea cade, pur şi simplu. S-a desprins de pe suportul ei aproape cu bună ştiinţă. Acum pluteşte, încet, coboară lin ca într-un vis. Nu va ajunge niciodată să atingă pământul. O rază de lumină solară pare să o susţină, să-i hrănească plutirea nesfârşită. Raza o mângâie, lumina se răsfrânge graţios de pe suprafaţa ei verde. Filamentele minuscule ale frunzei devin adăposturi ale fotonilor. Filamentele devin fotoni sau invers, lumina capătă consistenţa verde a frunzei. Nu mai ştiu dacă ce se vede este lumina închegată sau doar un obiect care se descompune în elementele ultime. Căderea ei continuă, frunzuliţa este prizonieră gingaşă a unui interval care durează cât eternitatea. Nu mai sunt sigur acum dacă esenţa obiectului este lumina sau descinderea. Nu există frunză, există doar lumina care coboară mereu. Dupa aceea îmi revin. Mintea mi se umple iar cu întuneric şi ură. Îmi simt sufletul scrâşnind cu o ură neînduplecată. Îmi dau seama că nu el îmi provoacă ura. El este doar paratrăznetul ei. Aş vrea să nu sosească ziua în care o să cadă trăznetul.

*

Nu-s vreun sentimental sau vreun plângăcios, dar zilele astea de sărbătoare reuşesc să mă dărâme. În zilele obişnuite pot să-mi controlez tristeţile, să trec peste melancolii şi căderi. O sărbătoare este însă prea mult, e insuportabilă. Dintr-o fantomă care doar îmi bâzâie deranjant pe la urechi, singurătatea devine brusc o prezenţa vie şi înspăimântătoare. Nu am cum să o evit, trebuie să dau ochii cu ea, să o las să mă îmbrăţişeze şi să mă sufoce. La birou mă prefac indiferent, pretind că nu-mi pasă de toate discuţiile despre cadouri şi întâlniri, despre ieşirile la bere sau la vreun film. Mă scufund cât pot în munca mea de termită, dar se pare că niciodată suficient de adânc. Reuşesc să ajungă până la mine toate nimicurile lor, nimicuri atât de dureroase însă. Iar când vin acasă sunt deja paralizat de tristeţe. Abia dacă-mi mai pot descleşta gura ca să beau nişte apă. Aş vrea să zac în pat, să-mi închid gândurile aşa cum închid ochii, şi să hibernez până a doua zi, cu sufletul anesteziat. Sentimentul că nu sunt însă decât un prizonier al propriei mele vieţi nu-mi dă pace. Mă ridic în picioare, mă uit la peretele din faţa mea, îmi frec obrajii şi ochii, apoi încep să mă plimb prin cei câţiva metri pătraţi ai camerei ca un animal în cuşcă. Mă aşez, răsuflu şi-apoi un arc dinăuntru mă face să mă ridic din nou şi să o iau de la capăt. Dacă m-ar vedea cineva ar crede că am luat-o razna complet. Azi am ieşit un pic prin oraş, dar era deja întuneric iar frigul, ploaia şi vântul m-au convins că ar fi mai bine să mă lupt cu singurătatea în casă decât pe străzi. M-am întors plouat şi dărâmat şi căldură camerei mi-a părut o rază de lumină. Iluzia nu a durat însă prea mult, aşa că am revenit la melancolia neagră care mă scosese mai devreme din casă. Am pus să-mi fierb un ceai, dar am fost atât de absent încât nici nu am sesizat când a început să clocotească apa. Mi-am luat să citesc o carte dar după două pagini am aruncat-o cât colo. Apoi am scos din dulăpior o sticlă de vin pe care o ţineam de multă vreme. Ideea era să beau din ea, să mă ameţesc şi în felul ăsta să mi se pară singurătatea suportabilă. După două înghiţituri am simţit că mi se face rău şi m-am oprit, cuprins de o greaţă care nu era doar fizică. M-am aşezat înapoi învins şi am rămas aşa, cu ochii lipiţi de formele pe care umezeala le-a desenat pe tavan de-a lungul timpului.

*

Mi se pare ceva de la sine înţeles să stau foarte prost la capitolul prieteni. Nu-s deloc genul prietenos. Adică nu e vorba că aş fi un sălbatic sau ceva de genul ăsta. Dar nu-mi plac oamenii, pur şi simplu, aşa cum unora nu le plac pisicile. E o chestie de gust. Nici în copilărie nu-mi amintesc să fi fost altfel. Jocurile de pe maidan mă lăsau indiferent, aşa că preferam să cutreier străzile de unul singur. Interesant este că, deşi nu-mi amintesc să fi fost pasionat vreodată de ceva, totuşi nu m-am simţit niciodată plictisit. Când eram mai mic, tot ce mă atrăgea era marea. Adică nu aspectul ei, nu nisipul sau pietrele, ci scufundarea. Mergeam pe malul mării, intram în apă şi mă scufundam. Acolo mă simţeam cu adevărat singur. Parcă aş fi avut vată în urechi şi în suflet. Stăteam sub apă până aproape de asfixiere, apoi ieşeam cu părere de rău la suprafaţă. Stăteam cu ochii închişi până îmi reveneam şi-apoi mă scufundam din nou. Şi tot aşa. E o întâmplare că am supravieţuit. Cam asta a fost cea mai intensă distracţie a copilăriei mele: singurătatea de sub apă. Cât despre adolescenţă şi tinereţe, aici chiar nu mai este nimic de povestit. Pot să spun fără nici o îndoială că sunt suma complexelor mele de inferioritate. Nu am avut deci prieteni şi nici nu o să am vreodată. Mă pot lipsi de ei aşa cum mă pot lipsi de porumbeii care vin să mănânce firimiturile de pe trotuar. S-a mai întâmplat să fiu invitat de colegii de birou la o bere. Ştiam că o fac din politeţe şi nu de plăcere. Dar nu de asta i-am refuzat. Pur şi simplu nu aveam nici un chef ca după ce i-am suportat o zi întreagă, să le mai îndur prezenţa încă nişte ore la vreo bodegă. Cât despre băutură, nu mă atrage în nici un fel. Singurătatea camerei mele, aşa îngustă şi neprimitoare cum este, e de preferat oricărei companii, chiar și feminine. Stau singur cuc şi treaba asta   nu  deranjează  nici un fel. Chiar nu-i înţeleg pe cei care se plâng de singurătate. Mie îmi este suficient efort  să mă suport pe mine însumi.

*

Nu prea ies din casă. Cu excepţia drumurilor pe care le fac până la birou şi înapoi, nu am motive să plec din cămăruţa mea. Îmi doresc să ies, dar nu o fac. Pe stradă mă simt stingher, am senzaţia că toată lumea mă priveşte şi din cauza asta merg grăbit, cu privirea în jos. Ştiu că, de fapt, nu mă bagă nimeni în seamă, că trec aproape neobservat, dar nu mă pot împiedica să mă comport aşa. Mă simt penibil pentru că mă simt penibil, asta da invenţie. Azi am fost la cumpărături. Aş prefera să merg la plimbare prin junglă, acolo m-aş simţi mai relaxat. E-adevărat că nu prea am bani, dar e incredibil cum faptul ăsta se reflectă în tot ce am şi în tot ce sunt. Pe mine scrie cu litere mari şi luminoase: SĂRAC. Pantalonii mei au genunchii lor proprii. Şi sunt lucioşi.  Puloverul îmi stă prea lăbărţat. Mânecile îmi sunt prea lungi. Părul îmi atârnă pe frunte oricât aş încerca să-l dau într-o parte. Am un păr ciudat, aproape cenuşiu, fără culoare. Mi-am cumpărat pâine şi nişte conserve de peşte. Când am ajuns la casa de marcat am observat cât de lungi erau genele vânzătoarei. Incredibil de lungi. Negre ca şi ochii. Mi s-a părut foarte tristă şi obosită, repetând ca un automat mişcările alea. Şi-a ridicat privirea şi m-a surprins privind-o. Cred că a durat câteva fracţiuni de secundă până am înţeles şi eu ce se întâmplă. M-am prefăcut că mă uit în altă parte. Apoi am urmărit-o pe furiş. Mi-am propus să-i fac un compliment când ajung lângă ea. Desigur, inima a început să-mi bată cu viteză şi am simţit că rămân fără aer. Când mi-a venit rândul eram deja dezarmat. Îmi simţeam obrajii arzând ca focul şi imaginaţia mi-a făcut serviciul de a-mi derula poze cu figura mea roşie şi lucioasă punctată de coşurile nepermis de întârziatei mele adolescenţe, poze cu nasul meu borcănat, cu părul anapoda, cu puloverul destrămat. Mi-am înghiţit cuvintele şi abia am reuşit să îngaim un “bună seara” după ce am plătit. Am plecat de lângă ea cu privirile pironite în vârfurile pantofilor, incapabil să gândesc, să reacţionez într-un fel omenesc. Mă detest, pentru că sunt detestabil. Cei care mă iau peste picior, cei care mă dispreţuiesc, cei care mă ignoră cu bună ştiinţă, toţi au dreptate. Merit să fiu tratat în felul ăsta.

*

Încă o zi cu ticălosul. Mă întreb cum oi fi reușit să-mi duc treaba la bun sfârșit. Când am făcut numerarul am numărat și-am renumărat banii, ca să fiu sigur că nu s-a strecurat nici o greșeală. Jumătate de zi a stat lângă umărul meu, urmărindu-mi mișcările, așteptând să vadă vreo ezitare ca să aibă ce să comenteze sau, mai rău, ca să-mi facă vreun referat în care să le detalieze șefilor cât sunt de nepriceput. Am scăpat cu onoarea curată, din fericire. Am fost fără greș. Acum, însă, că încordarea unei zile întregi a trecut, mă simt copleșit de o nervozitate dementă și-mi vine să râd de bucurie la gândul că i-aș putea spinteca pântecele imens. Cred că mi-a văzut zâmbetul, pentru că mă privește atent. Se scarpină pe gât, apoi pe burtă, de parcă ar simți traiectoria lamei din gândurile mele. Își scutură cu lehamite mâna și se întoarce cu spatele spre mine. Simt că mă prăbușesc. Picioarele îmi tremură de parcă aș fi alergat un maraton. Mă sprijin de perete câteva secunde, până ce amețeala îmi dispare din creier ca un abur luat de vânt. Le zâmbesc stânjenit colegilor care mi-au văzut mișcarea, apoi ies din încăpere salutând cu glas stins. Se aud niște răspunsuri mormăite și, parcă, niște chicote. Dacă râd de mine au dreptate, nemernicii. Poate doar mi s-a părut.

– fragmente din romanul în lucru „Jurnal de funcționar” –

(Bogdan Papacostea)