Povestea lui A.

Eu mereu am crezut că empatia e cea mai importantă chestie din lume.

Un citat din Interstellar, de exemplu, zice că:

Dr Mann: Because he knew how hard it would be to get people to work together to save the species instead of themsevles.

—

Dr Mann: You never would have come here unless ou believed you were going to save them. Evolution has yet to transcend that simple barrier. We can care deeply – selflessly – about those we know, but that empathy rarely extends beyond our line of sight.

Pe 1 decembrie, eram acasă și mă pregăteam să plec. M-a sunat Mel și mi-a zis că A. a murit. Am întrebat cum adică și mi-a zis că s-a împușcat. Plângea și eu am întrebat cum adică s-a împușcat. Mi-a zis că s-a împușcat în cap. Eu nu am mai zis nimic. I-am închis. Nu știu dacă am mai plecat. Nu am plâns. Adică atunci nu am plâns. Dar toată noaptea am stat nemișcată și m-am holbat la un perete. Simțeam că aș fi putut să rămân așa tot timpul. A. spunea mereu că nu avea destul TIMP.

În seara aia, Mel m-a rugat să scriu ceva despre A. Nu i-am deschis mesajele. Până la urmă, am scris un textuleț despre el, din perspectiva unui om care nu l-ar fi cunoscut, iubit sau admirat. ”A boy my friend knew.”, am zis.

Am stat două săptămâni în nemișcare. În vacanța de iarnă, mi-am pierdut iepurele. Nu știu cum. Urma să rămân în continuare nemișcată. Adică asta voiam. Dar așa s-a declanșat și revărsat tot.

Mi-am dat seama că ascultasem Born This Way, cântecul pe care el mi-l cânta ca să facă mișto de mine, de vreo 15-20 de ori pe zi, fără exagerare, în ultimele săptămâni. Că evitam să ies cu prietenii mei. Că începusem să mă închid în mine mai mult ca înainte. Mi-am dat seama că nu vorbisem cu nimeni din ”afară” despre el.

În săptămâna în care mi-am pierdut iepurele, și în săptămâna în care am acceptat că A. e mort, am avut un breakdown. Am plâns, am aruncat cu chestii. Mi-am amintit de toate chestiile urâte. M-am enervat pe el.  Am urlat și am încercat să mă sinucid. Mă simțeam ca un clișeu. Dar mă durea super tare.

Și cumva, în timp ce mă zgâriam pe mâini uitându-mă la un film prost, am zis să zic mai departe. Am scris un status pe Facebook. Am vorbit despre cât de rău durea și doare. Voiam să încep statusul spunând că sinuciderea nu e o alegere, dar mi-am dat seama că aș fi fost, în primul rând, ipocrită, și în al doilea rând, sinuciderea nu era o alegere pentru mine, eu cea care încă mai eram. Adică e de căcat și e greu pentru cei care rămân după. Nu știu cum e A. acum și nu știu dacă A. e ceva – și e posibil ca asta să fi vrut A. Să nu fie nimic. Mi-era greu mie și era egoist din partea mea să le spun altora să nu o facă. Le e greu celor care rămân.

Am început să vorbesc din nou cu prietenii mei. Unul dintre ei mi-a cerut o poză cu A. Nu i-am trimis și m-am enervat. Lui A. nu-i plăcea să-și arate fața necunoscuților. De aia își edita pozele punându-și buline pe față.

Dar prietenii mei nu erau A., nu puteau să empatizeze cu mine și eu nu puteam să îi învinuiesc pentru asta. Pentru că nici eu nu aveam nevoie de ei. Eram atât de singură.

Nu am reușit să mă descurc cu mai nimic în perioada aia. Chat-urile de criză, crisis chats, care sunt coordonate de oameni care vorbesc cu cei care încearcă să treacă prin chestia asta, sunt valabile doar în Statele Unite. Prietenii se simt inconfortabil dacă sunt deranjați prea mult. Mă oboseau ședințele săptămânale cu psihologul meu. Familiile nu asigură și nu au destul confort.

Deși începusem să vorbesc și să scriu constant despre asta, nu m-a ajutat. Mă simțeam din ce în ce mai vinovată. Dar, după o lună de tăcere, nu puteam să mă opresc. Turuiam despre asta când beam prea mult, plângeam pe umerii prietenilor mei care se întâmplau să se afle acolo, de revelion m-am lăsat îmbrățișată, plânsă. Am deschis, în sfârșit, mesajele pe care mi le-au trimis prietenii noștri comuni. Am sunat aproape pe toată lumea care-l cunoștea și am vorbit cu ei pe Skype. Am vrut să renunț la cursul de Creative Writing de la St. Andrews. Ei mi-au spus să nu. Nu am renunțat. Încă mă simt vinovată.

Totuși, mi-am dat seama că alunecam, din nou, în tristețea pe care încerc să o evit de aproape cinci ani, care încă nu îmi dau seama dacă este depresie (sau dacă pur și simplu nu vreau eu să îmi dau seama că e. nu că mi-ar fi rușine, dar mediatizarea bolilor mintale a ajuns un tot superficial care este mult mai greu de explicat.) Acum cinci ani m-am rănit pentru prima dată.

Tristețea mea a devenit prezentă în orice făceam. Mi-am obosit ochii pe social media, nu am mai citit cărți și m-am uitat doar la filme proaste. Am învățat pe de rost mesajele noastre și short-story-urile pe care le-am scris împreună. Am început să urăsc Londra.

Sunt recunoscătoare că oamenii au fost blânzi cu mine. Mai mult cei străini decât cei apropiați. Prietenii lui, de exemplu. Cătălin, pe care îl întâlnisem doar de două ori, mi-a scris un mesaj frumos și mi-a dat arătat un articol scris de Chris Jones, un tip extraordinar; îl văzusem și ascultasem la conferința de la Power of Storytelling și părea un tip atât de fericit. A scris un articol minunat despre sinucidere și povestea depresiei lui. E pe Esquire. Se numește ”Some Days You Just Want to Kill Yourself.”

Deși nu i-am mai răspuns lui Cătălin la mesaje, pentru că pur și simplu nu știam ce să-i spun și nu știam nici cum să-mi verbalizez recunoștința, și dragostea, sunt foarte, foarte recunoscătoare. Și îi mulțumesc mult, cum le mulțumesc tuturor oamenilor care au vrut, au încercat și au fost lângă mine.

Aș vrea să ajut cât mai mulți, în consecință. Pentru că e okay să fii vulnerabil. Sinuciderea nu e un tabu, cum nu e nici depresia. Ne e greu și e okay. Nu știu dacă e ceva ce ar trebui să fie făcut. Dacă e ceva ce ne scapă, vreo soluție. Tristețea nu se duce, și moartea rămâne acolo. E așa de simplu.

Încerc că nu îl mai plâng pe A. Știu că nu i-ar fi plăcut. Vreau să accept alegerea lui. Știu că era sigur de ceea ce făcea. (din articolul lui Chris – The truth is, if you were totally positive that you wanted to die, if you were 100 percent certain, then there are better ways to guarantee it: shooting a bullet into your brain (not front to back, but side to side) or lying down on train tracks (not standing, but with your head resting on a rail) or jumping off something higher, with a harder landing. If you really wanted to kill yourself, you could do it. But sleeping pills, carbon monoxide, jumping off the Golden Gate Bridge—those methods, more peaceful, more serene, also provide that chance, however slim, that you might open your eyes and be alive. There’s that tiny chance for a different kind of escape.)

Nu am trecut peste. Și nici nu vreau să trec, mi-e groază că l-aș uita vreodată. E adevărat că nu mi-e la fel de greu ca înainte. Am reintrat în rutină. (Ceea ce nu e neapărat bine.) A. nu mai e. Au apărut și altele. Am fost forțată să simt cum timpul trece. Și să-mi dau seama că e posibil să am nici eu destul.

În clasa a șaptea, am citit o povestirea a lui Michael Moorcock. Se numește ”Stories”. E povestea prietenului său, Rex Fisch, care s-a împușcat, și el, în cap. M-a marcat începutul povestirii atunci. Mi-am amintit-o între timp și am căutat cartea zilnic, timp de două săptămâni, până am găsit-o.

Aș vrea să scriu, cândva, o poveste despre A. la fel de frumoasă ca cea a lui Moorcock despre Rex Fisch.

”THIS IS THE STORY OF MY FRIEND Rex Fisch who blew aut his complicated brains in his Lake District librarby all over his damned books one Sunday afternoon last September. Naturally, the place was a horror to clean, but Rex never really cared much about the mess he left in his wake. What pissed me off was the waste – each blasted cell was a story he’d never tell; a story no one else would ever tell. Rex knew how to hurt himself and the old friend who loved him.”

Dar A. a fost mai bland cu noi decât Rex. Sau așa-mi place să cred. Mi-e dor de el.

–

“Empathy isn’t just something that happens to us – a meteor shower of synapses firing across the brain – it’s also a choice we make: to pay attention, to extend ourselves. It’s made of exertion, that dowdier cousin of impulse. Sometimes we care for another because we know we should, or because it’s asked for, but this doesn’t make our caring hollow. This confession of effort chafes against the notion that empathy should always rise unbidden, that genuine means the same thing as unwilled, that intentionality is the enemy of love. But I believe in intention and I believe in work. I believe in waking up in the middle of the night and packing our bags and leaving our worst selves for our better ones.”

― Leslie Jamison, The Empathy Exams: Essays