Își amintea că totul începuse într-o după-amiază în care lumina soarelui nu era nici mai caldă nici mai tristă decât în altă zi de toamnă, oricât de mult ar fi vrut acum, din pricina întâmplărilor deja trecute, să spună că fusese o lumină corcită, poate mai gri, mai rece și mai tăioasă, care prevestea lanțul de evenimente ce aveau să se înșire ca mărgelele pe ață. Dar nu, lumina soarelui cădea blândă, chiar veselă, iar castana rostogolită alături de el părea că se scaldă în ea, că o joacă oglindind o rază în lustrul ei maroniu și pedant. Apoi, pe când își apropie ochiul de ea, vrând să vadă dacă poate pătrunde în adâncul lui prin oglinda pieliței lucioase a castanei, aceasta își luă avânt ca de la sine parcă și lungindu-se în aer zbură peste capetele noastre (pentru o fracțiune de secundă m-am temut că ea, Mica, aflată la stânga mea, ar fi putut fi atinsă și am avut o tresărire de îngrijorare, încercând să o scot din calea loviturii) încât, din mișcarea ei bruscă, ochiul meu reflectat în oglindă se schimonosi, tras parcă de o mână supărată, nervoasă, care ar fi smuls o mască de pe un chip.

– Ah! șopti Mica, aproape simultan cu gestul meu prin care încercam să o protejez, împingând-o.

Nici nu știu de ce nu încercasem, de fapt, să o aduc mai aproape de mine, de ce, instinctiv, o împinsesem în cealaltă parte. Între noi se căscase un hău, în care vâjâitul castanei, care-și luase zborul pe neașteptate, provocase un vârtej de aer însoțit de un fâșâit prelung, înspăimântător. Frunzele uscate din preajmă se ridicaseră pentru câteva clipe lungi, prinse în fluidul de aer, și vedeam cum se desprind fâșii ciuruite, smulse scurt de izbucnirea furioasă a aerului.

– Ah! exclamă din nou Mica, în vreme ce își recâștiga echilibrul, aș fi putut fi luată și eu pe sus! M-am uitat la ea mirat: ce voia să spună, cum să fie luată pe sus? Iar biata castană se făcuse între timp atât de măruntă, în zborul ei prinsese o traiectorie curioasă și se înșuruba undeva înspre cer, printre crengile castanilor, aproape dezgolite.

De aici, de sus, ei se vedeau asemeni unor furnici. Ea părea desenată cu contururi mai mici decât el și m-am gândit că ar fi putut să o cheme Mica. Zărisem pentru o fracțiune de secundă umbrele amândurora, alăturate, iar când castana își luase zborul, pornind ca o ghiulea înspre mine, observasem bruschețea cu care el încercase să o ferească, împingând-o într-o parte. Mi-a trecut prin gând, inconsistent, că poate ar fi trebuit să o apropie de sine, în loc să o împingă, dar apoi mi-am dat seama că, instinctual, calculase mai bine traseul castanei. Dacă nu ar fi împins-o, proiectilul organic ar fi fost deviat din traseul pe care se angajase de intersecția de neevitat cu ea, fapt care m-a convins că el o protejase cu multă dibăcie prin gestul său, aparent lipsit de delicatețe.

M-a surprins simultaneitatea aproape perfectă a celor două secvențe ale aceleiași scene, parcă suprapuse, asemeni imaginilor fotografice care, înșirate cu rapiditate, se leagă într-o mișcare filmică, într-o curgere aproape vie. Le percepeam cu încetinitorul: mai întâi norul de praf și de frunze care se înălțaseră, un șuvoi luând în mișcarea lui, pe sus, castana, care, la rândul ei, într-o agitație neașteptată, rotindu-se tot mai năucitor, se apropia și devenea tot mai uriașă. În alonja ei, parcă smulsese chipul lui, pe care îl întindea și îl înfășura ca pe un mosor, până când din fluiditatea mișcării luase naștere o dungă subțire, albicioasă, pe fondul maroniu-negricios. Păreau niște inele ale unei planete sau, poate, niște inele ale unei farfurii zburătoare. Pentru că oricum, părea extraterestră invazia castanei-obiect-zburător în spațiul în care se aflau, bulbucați, și ochii mei nedormiți. Desigur, atașat de ochi și chipul meu, cu capul și întregul corp atârnând de gât, în pericol să fie acroșat de castana invazivă. Căci toată lumea știe că eu noaptea nu dorm, iar acum, după somnul de dimineață, moțăiam într-o stare de letargie, din care mă trezise doar acel chiot izbucnit pe neașteptate.

Cât pe ce fusese să se oprească din zbor în dreptul privirii chiorâșe și adormite pe care el încă o avea, buimac după somnul din care, evident, abia se trezise. Mișcase ca în reluare capul, evitând milimetric coliziunea și, parcă într-o imagine cinematografică redată cu încetinitorul, capul i se bălăngăni de câteva ori în dreapta și în stânga, apoi se rostogoli cu totul prin aer, dezechilibrat, și se prăbuși în jos, ca un pietroi. De aici, pierdusem acum din vedere castana, care se îndepărtase în zare, preocupat de căderea lui, care putea deveni periculoasă. Prinsese viteză în alunecarea printre fâșiile de aer și se apropia cu repeziciune, iar eu rămăsesem parcă paralizat, deși percepeam cu claritate fiecare cadru: mai întâi zbaterea inițială, când își pierduse echilibrul și încercase cu disperare să se agațe de creangă, dar prea târziu, căci alunecarea prin aer deja începuse; apoi, cadrul următor, primul nivel al căderii, printre ochiurile de frunze, și încercarea disperată de a ridica înspre cer capul, de a regăsi o formă de echilibru, zbaterea întregului corp. Apoi, cadrul al treilea, în care plana deja sub rețeaua de crengi, înspre noi, atât de aproape, încât știam că nu mai e decât o fracțiune de secundă până când ar putea să se prăbușească peste Mica și totuși, eu, neputând să fac nicio mișcare, căci, totul petrecându-se atât de repede, încă nu apucasem să mă echilibrez pe mine. Iar ea, împinsă inițial într-o parte, pentru a o salva de lovitura castanei, risca acum să fie strivită brutal de trupul lui bont

– Ah! izbucni Mica, acum nu mai e nicio scăpare. Și își îndesă capul între umeri, dar atât de rapid se scurseră cuvintele ei pe lângă mișcarea capului, încât privirea mea aproape a văzut silabele în aer, gaura pe care au provocat-o și care părea că se cască prin reflex de recul în raport cu retragerea capului ei. Pentru o fracțiune de secundă mi-a trecut prin gând că e frumoasă, că e la fel de frumoasă și în această schemă a contururilor mobile din spațiul fluid în care formele luau parcă naștere din cuvinte, ca în spațiul fix, nemișcat, al orelor care trec de obicei prin mijlocul zilelor de toamnă.

Atunci, în timp ce mă apropiam de ochiul acela de baltă, cum părea de aici, de departe, mărginit de pâlcul de copaci, nu mă mai puteam gândi la nimic. Totul în jur părea că se scurge într-o amețeală – firească, de altfel, din perspectiva mea, care mă scurgeam, la rândul meu, printre toate, cu viteza unui bolid pe o autostradă. Zărisem de aici, de la înălțime, cum se ițea petecul de apă și, însetat cum eram, ca să nu spun leșinat de sete, nu mă mai gândeam decât la satisfacția pe care o voi avea când îmi voi scufunda capul în apă, voi lăsa un șuvoi să îmi pătrundă pe gâtlej, în vreme ce corpul mi se va răcori și el, pe măsură ce se va strecura printre straturile lichide. Apropierea îmi dădea amețeli de bucurie și mi-am închis ochii, estimam că mai e destul timp spre a-mi calibra contactul cu luciul apei, iar până atunci, plăcerea se dubla în așteptare, cu ochii închiși. Nu luasem în considerare vreun incident neprevăzut care să tulbure alunecarea mea simultană printre fâșiile de aer și cele de plăcere a așteptării, până când pur și simplu s-a întâmplat. Lovitura m-a dezechilibrat și m-am trezit rostogolindu-mă în gol, ca o minge, fără putința de a-mi relua echilibrul. Cu ochii larg deschiși, vedeam lumea cum se învârte, astfel încât cerul, lacul, copacii, se lungeau și se suprapuneau, într-o curgere de imagini lichide. Nu mă durea prea tare, contactul nu fusese frontal, mai degrabă mă ștersese obiectul acela rătăcitor prin aer, mă dezechilibrase și mă pusese pe această mișcare de rotație în jurul propriului meu ax, într-o cădere devenită acum de necontrolat. Iar pe fundalul acestei curgătoare suprapuneri de imagini, am văzut într-o fracțiune de secundă cum secvența copacilor se îngroașă, capătă conturul tot mai distinct al unui singur trunchi, și, până să apuc să înțeleg că trunchiul ăsta se prelungește cu imaginea covorului de frunze și cu chipul uimit al unui copil, o nouă lovitură, mai ușoară și mai pufoasă, m-a aruncat într-o parte și m-am trezit prăvălindu-mă de-a dreptul printre frunzele uscate. Nicio durere, dar o uimire neclară și setea, setea! Unde era lacul? Întorcându-mi privirea, înainte de a-mi scutura penele, în căutarea apei, am văzut-o mai întâi pe ea, apoi pe el. Ea părea speriată și m-am gândit că ar putea să o cheme Mica.

Hait, am apucat doar să gândesc, plin de senzația frumuseții ei, are dreptate, nu mai e nicio scăpare, și voiam cumva să păstrez acea frumusețe a ei până undeva departe, dincolo de momentul în care avea să se prăvălească asupra noastră corpul dospit al bufniței, care nu putea decât să ne strivească. Și m-am întins înspre Mica, cu gândul, instinctiv născut, de a o atinge, de a-i simți forma. Niciodată nu îndrăznisem, cu o fracțiune de secundă înainte o împinsesem, spre a o feri, iar acum, în secunda următoare, mă întindeam spre ea. Ce va fi crezând despre mine!? Dar am înțeles, nu se gândea în acea clipă nici ea decât la faptul că zborul brusc al castanei rupsese de la pământ și de lângă noi frunzele, că vâjâitul obiectului în zbor provocase căderea bufniței, care ne va strivi înainte de a mai apuca noi să înțelegem dacă și cât de mult ne leagă empatii, sfiiciuni afective, sentimentale, pe noi, două biete furnici.

– Ah! răsuflă, așadar, ușurată Mica, în secunda următoare, când bufnița, lovită în plin de un ghem de pene ce apăruse parcă de nicăieri, rostogolindu-se prin aer, se prăbuși lată, cu aripile desfăcute, alături.

Pentru a nu știu câta fracțiune de clipă nu înțelegeam nimic. Decât că scăpasem. Alături, se ițea dintre frunze capul bufniței. La un pas depărtare de ea o altă pasăre, poate un cufundar, deși doar din auzite știam cum arată ăștia, își ridica și el ciocul dintre frunze. Iar Mica, uimită, speriată și ușurată în același timp, privea când înspre cele două păsări, când înspre mine, încă împietrită.

N-am apucat să mă dumiresc ce și cum, pentru că deasupra noastră se aplecase capul unui copil, cu părul zbârlit și cu ochii plini de uimire. A luat bufnița în palme și i-a făcut vânt. Iar bufnița s-a pierdut printre crengi. A luat cufundarul și i-a făcut vânt, iar acesta s-a înălțat înspre cer. Apoi s-a aplecat din nou, privindu-ne. Mica stătea încă încremenită. Ochii îi erau uriași și am înțeles că el lovise cu pantoful, ca într-un joc, castana. Dar ce n-am înțeles până azi este de ce din acel moment Mica mă ocolește.

(Horia Corcheș)