Bucata asta a fost greu de scris. Zic asta acum, oricum, încă n-am scris-o. În primă fază, m-am apucat să scriu la nervi. După care, am citit despre plecarea Marii Britanii din UE, păreri împărțite, haos; la un moment dat nici nu mai știam cu cine să empatizez mai repede.

După o lungă discuție cu mine însămi, mi-am dat seama că empatia există tot timpul. Este un concept, luat pe toate părțile.

Poate fi ca respirația, nu știu dacă multe au fost dățile când am încercat să respir conștient. Dar dacă nu poți să respiri, devii conștient de respirație. Se poate întâmpla și invers, adică, dacă o bună perioadă de timp nu-ți folosești, să zicem, mâinile, și la un moment dat vine cineva și dă mâna cu tine, devii conștient de mâna aia.

Pe lângă faptul că, prin analogie, orice poate fi asemănat cu orice altceva, exemplele de mai sus pot fi asemănate cu empatia. Devii conștient de ea când n-o mai ai sau când n-ai mai avut-o de ceva timp și acum o ai din nou.

Empatia mai poate fi observată prin șoc. Conduceam, veneam dinspre Unirii, spre Centrul Dansului, am făcut stânga la semafor, pe verde, dar după cum probabil știți, mai e o trecere de pietoni după intersecție. Pe partea mea stângă, erau mașini, și înainte de trecerea de pietoni și după, deci oamenii care treceau strada nu se vedeau. Am trecut încet pe lângă trecerea de pietoni observând cu coada ochiului un cuplu care a trecut după mine. Greșeala mea a fost că vorbeam la telefon, recunosc, de vacă ce sunt că am vorbit la telefon. Era pe speaker, deci aveam mâinile libere. Știu că nu trebuia, dar din păcate conversația era cu o persoană cu care am avut o empatie forțată și o relație foarte complicată (n-o mai am acum).

Era pentru prima dată când mergeam la Centrul Dansului, nu știam exact unde e, și am oprit mașina să mă uit pe telefon să văd unde mă duc. Eram pe partea dreaptă pe avarii.

În 20 de secunde, mă văd cu acest cuplu pe lângă mașina mea. Și el și ea, urlau la mine de mama focului, își băgau și-și scoteau, pișau, sânge cu sloboz.

Probabil când au văzut că nu sunt impresionată (eu de fapt eram, că nu întelegeam ce dracu e cu ei acolo, dar eu când sunt foarte impresionată, câteodată nu mai reacționez și încep să zâmbesc). Au continuat să-mi dea cu pumni/picioare în mașină, să-mi întoarcă oglinzile pe dos. Au văzut ei că nu fac mare lucru și s-au decis să-mi lase amintire, așa că au luat stergătoarele și le-au mototolit. Au început să mă întrebe după aia dacă vreau să chem poliția (urlând, evident). M-am ciupit atunci.

La un moment dat, am putut să plec, s-au dat un pic la o parte, involuntar, după ce s-au răcorit. Eram în stare de șoc și am plecat, am luat-o pe unde am văzut cu ochii cu un ștergător ridicat și mototolit.

M-am oprit la un semafor, lângă mine a oprit un taximetrist care mi-a arătat că am ștergătorul ridicat. I-am făcut semn că știu, m-a văzut că eram vai de capul meu; a ieșit jumate din mașină și mi-a pus ștergătorul la loc. M-a bușit un plâns cu sughițuri atunci.

Empatie prin șoc atunci când tocmai n-ai avut-o.

Cred că empatia e înțelegere, dar depinde pe cine sau ce întelegi. Pe tine te înțelegi?

Care eu?

(Cristiana Cott Negoescu)