„Ascultă-mă ce-ți spun: de astfel de lucruri depinde viața noastră.” (Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray)

Toate colile a patru zac mototolite. Cărămidă de hârtie peste cărămidă de hârtie, lipite cu vorbe nerostite, un zid al plângerii de pagini albe ghemotoc care îmi despart inadaptarea minții la trupul în care locuiește. Lumea construită pe întrebări în coliziuni neîntrerupte se pregătește de catastrofă.

Lumea nu a fost niciodată un loc mai bun, dar răul de atunci avea o dimensiune umană.

Nu-s cuvinte să spargă liniștea. Nu-s destule inventate să reconstruiască acel timp. Acolo, în lumea aceea, erai cel mai puternic, erai cel mai drept, singurul drept între toți; erai, și o știai doar tu sau doar mai bine decât ceilalți, cel care dăruia dreptatea, o împărțea generos, puteai fi dumnezeu dacă vroiai dar nu, tot ce-ți doreai era să fii milițianul, să fii agentul de stradă care o amendează pe profa cea rea pentru notă mică la caligrafie.

Nu-s cuvinte să reconstruiască luminile dimineților de vacanță, ceasul acela umed strălucitor când alergai desculț pe deal. Și nici mirosul mâncărurilor bunicii. Și nici imagini care să înlocuiască basmele proiectate pe tavan, cadru după cadru. Nici versuri precum cele din cântecelul pe care ți-l fredona tata, desuetă amintire dintr-o altă copilărie desuetă – cum desuete sunt, acum, aici, toate aceste amintiri.

Între timp pașii au devenit tot mai mărunți. Și mai rari. Ești tot mai caraghios, când vrei să țin ritmul cu cei mai tineri. Și zidul tău de coli a patru nescrise și claie peste grămadă aruncate pe podele nu te desparte de viitorul celorlalți care năvălește peste copilul din mintea ta. Corectorul editează vorbe nemilos nerostite la vremea lor, îți taie orice tentativă de a rearanja cărămizile în zid, doar-doar nici una dintre coli nu va rămâne albă.

Doar-doar, cine știe de unde, se va coborî o vrajă și…

(Cristian Iohan Ștefănescu)