florin spataru

Tataia nu mai avea mult. Deja nu mai recunoştea pe toată lumea. Ciroza urma să-i pună capac. Într-un fel, îmi părea rău că nu putea să termine cu un pahar de vin bun. Măcar de înjurat se ţinea ca în zilele lui bune. Ne duceam pe la ţară mai des acum, pentru că nu ştiam cînd urma să se întîmple.

Stătea prin grădină pe cîte un butuc şi se uita în zare. De cele mai multe ori, vorbea în dodii sau spunea lucruri pe care le ştiam deja. Cîteodată îl ascultam, alteori mă plictiseam, pentru că mi se părea că ai mei habar nu au de nimic. Tataia se comporta aşa cum o făcuse dintotdeauna, doar că era un pic mai apatic. Nu urma să moară, va continua să înjure, să bodogăne prin pod şi să ceară să bea ţuică. Voiam din tot sufletul să-i dau şi cred ca aş fi cedat, dacă nu se lua el cu alte gînduri din capul lui şi uitam amîndoi.

–  Ţuica bună de prună se face cu borhot îndoit.

–  Da, tataie.

–  Ce-aş mai bea o ţuiculiţă. Ia vezi, mai e în beci ? Ştii că mamai-ta o ascunde după butoi.

–  Vrei să-ţi aduc, tataie ?

Se făcea linişte şi ne uitam la zarzăre. Bîzîitul albinelor şi al muştelor ne înghiţea. Uneori stătea cu orele aşa şi îşi bîţîia piciorul. M-am ridicat şi am ieşit din grădină pe uliţa strîmtă. Mergeam în sus, spre vîrful dealului. Din cîte o curte, cîte-un cîine anunţa că cineva trece pe acolo. Lîngă nucul strîmb m-am oprit. Am luat un băţ şi am început să decapitez ierburi înalte şi ciulini. După ceva timp, a venit şi Dora.

Dealul plin de nuci se continua cu o vîlcea şi cu o baltă. De acolo puteai urca printre buruieni pe un alt deal, mai sălbatic. Tufişurile erau dese şi se auzeau păsări cîntînd. Ïl bătusem toată copilăria la picior. Dora mergea, ca de obicei, înaintea mea şi alerga printre copaci. Ne opream numai cînd voia ea. Era dealul ei.

Are ochii străvezii şi miroase a zmeură. În oraş e o piţipoancă şi jumătate şi nici nu mă bagă în seamă la liceu. Dar aici, sîntem cei doi copii care aleargă pe dealuri. Aici nu ne vede nimeni.

–  Am auzit-o iar pe maică-ta cum îl înjura pe înfundate.

–  Ştiu, aşa face mereu. N-are chef să tot vină.

–  Păi, atunci, de ce nu stă acasă ?

–  Zic că în curînd o să se ducă.

–  E destul de bătrîn.

Nu mai zic nimic. Se întinde spre mine şi am impresia că o să mă sărute. Se întîmpla uneori pe deal. Nu vorbeam niciodată despre ce făceam. Mi-a pus două degete pe buze şi m-a împins pe spate. Şi-a strecurat mîna în pantalonii mei şi a început. După zbateri intense şi obraji încinşi, am terminat şi ea a zîmbit, apoi s-a întins pe iarbă. Ne uitam la nori.

–  Am visat iar că mă răpeşte hîrca neagră.

–  Mama ta a fugit iar de-acasă ?

–  Tu ce crezi ?

–  Tu ce faci după liceu ?

–  Plec. Fără să mă uit înapoi.

M-am uitat spre ea. Se ridicase deja şi aproape că o luase la goană. Cîteodată alerga cu ochii închişi printre copaci. Trebuia să alerg mai tare decît ea ca să o ajut. Crengile mă plezneau peste faţă, picioarele începeau să mă doară. Cînd nu mai puteam, mă aruncam asupra ei şi o ţineam bine în braţe. Se zbătea, cred că şi plîngea. Nu aveam voie să mă uit la faţa ei. După ce se liniştea, plecam amîndoi cuminţi acasă.

Tataia stătea pe acelaşi butuc. Avusese un beteşug la piciorul stîng şi îi înţepenea dacă-l ţinea mult timp nemişcat. Ïncepeam să i-l bîţîi. Ïmi vorbea iar despre prietenul lui neamţ, din timpul războiului. Se îmbătau criţă seri la rînd şi apoi se duceau la curve.

–  Era bun Hans la table. Da’ nu avea norocu’ meu.

–  De ce, tataie ?

–  Nu-i plăcea să se descopere. Voia acasă. Io voiam mereu să plec.

–  Unde să pleci, tataie ?

–  Avea bani, Hans. Ce de parale am mai băut cu el. El mi-a zis şi de levretă. Băiat bun.

Acum cîţiva ani, îi tot căutasem un ogar italian. I l-am adus fericit şi i-am zis că i-am adus levreta, să-i aducă aminte de Hans. A rîs bine de tot şi s-a uitat în ochii mei. Nu am înţeles de ce, atunci. Nu a rezistat mult, era plăpînd şi a murit după un an. Tataia a zis că a plecat după Hans şi a mai dat un pahar pe gît. Nimic nu-l întrista, nimic nu-l oprea din băut.

(Florin SPĂTARU)