horia.corches

Își coborî cu stânjeneală privirea înspre vârfurile pantofilor. Privi o clipă fix, în punctul care marca distanța egală dintre ele, unde un grăunte alb de mozaic se ascundea printre altele, la fel de albe. De fapt, albul lor devenise cam incert, mai degrabă un gri, spălăcit de zecile de ani în care mopul uzat al femeilor de serviciu trecuse indiferent, plictisit, pe deasupra. Copil, își repeta mecanic în gând. Copil. Și pe măsură ce repeta, fără să-i mai audă cuvintele, globii ochilor începură să i se miște de la un vârf de pantof la altul. Puțin scâlciați, formaseră câte o umflătură la vârfurile degetelor mari, iar acolo, parcă dinadins, praful se așeza mai hotărât peste stratul gros de cremă neagră cu care se străduia dimineața să-i acopere, sperând că le-ar putea atenua uzura. Copil, auzea. Copile! și pentru câteva secunde își strânse umerii mai aproape de cap, pentru că mișcându-și privirea de la un pantof la altul, observase cum pereții coridorului încep să se apropie, amenințând să-l înghesuie între ei.

— Hai, adună-te odată! Tu știi că eu țin la tine, dar dacă nu te aduni, așa-ți dau un pumn în gură, de nu te vezi! Fii bărbat, copile, ce naiba! Doar nu ești o cârpă de femeie!

Rostise replica asta râzând. Simți cum o lacrimă i se prelinge în colțul ochiului, dar în același timp simți și brațul directoarei cum îl înfășoară protector pe după gât. Mă, părea că-i spune a nu știu câta oară, eu așa vorbesc, cu gura slobodă, dar pe jumătate în glumă și pe cealaltă serios, că altfel cum m-aș descurca într-o școală ca asta!?

Soneria de intrare se stinsese de câteva minute. Profesorii trecuseră rând pe rând pe lângă ei, aruncând priviri piezișe, furișate sau ironice, prinzând doar câte un cuvânt, probabil, din zbor: seriozitate, maturitate, responsabilitate, pumn în gură, note, catalog, absențe, teze, te flocăiesc. Nu mai era niciunul, cu siguranță, în cancelaria de după colțul coridorului și ea îl ținea aici, în fața direcțiunii, strângându-l de după gât. Copil, îi suna în urechi. Copile!

Pentru o clipă, fără să își ridice privirea, o simți. Directoarea tocmai îi elibera gâtul și îi simți profei de geografie, fără să o vadă încă, mirosul. Venea odată cu zgomotul pașilor pe care i-i auzea, ca un val. Nu-și ridică privirea dinspre mozaic și simți cum pe gât i se întinde o pată roșietică, până pe ceafă. Pantofii cu tocuri de o palmă îi intrară în raza vizuală odată cu colțul catalogului, pe care îl balansa pe lângă fustă. Mușamaua cu care era acoperit se rupsese pe colț, uzată, și atingea tivul fustei brodate cu floricele mari, cât jumătate de palmă, galbene și roșii. O fustă cât toate hainele din dulapul meu, își spuse, înghițindu-și saliva, în vreme ce simțea pata roșie cum i se întinde pe spate, între omoplați. Încetinise pasul, călca drept, cu trunchiul împins din șolduri puțin în față. Ridică încet privirea și îi desenă conturul sânilor grei pe sub cămașa albă, imaculată, până la umerii deschiși larg, pe care îi cădea părul. Un castaniu, iar chipul ei tătărăsc, parcă mirat, schiță un zâmbet scurt, chiar la un pas distanță. Nu rezistă și-i alunecă privirea în jos, peste umărul ei, de-a lungul brațului, până spre palma cu care ținea catalogul, tocmai când degetele lungi treceau dincolo de vârfurile pantofilor lui și-i scoteau verigheta din raza vizuală.

Se oprise o clipă și directoarea. Nu mai avea nimic de spus. Sau poate doar așteptase să treacă ea.

— Du-te la oră, copile, că și-așa ai întârziat! Și bagă-ți mințile în cap!

O luă pe coridor, cu pas șovăitor, în urma profei de geografie. Clasa era în cealaltă clădire a școlii, trebuia să treacă prin curte și nu se simțea în stare să meargă alături de ea. Încetini și o privi din urmă cum calcă sigură pe sine, cu pași largi și lenți. Îi auzea picioarele cum freacă mirosul abia perceptibil dintre coapse și știa că știe că el e în urma ei, cu umerii adunați, cu frâna de mână trasă. Se opri în mijlocul curții, lângă mașina ei. Toți o știau și trăgeau cu coada ochiului, și profesorii, și elevii. Oricum, doar câteva mașini se lăfăiau acolo, Peugeot-ul directoarei, două loganuri, un Golf 4, un hârb constipat de Opel Astra, al maistrului tinichigiu, și a ei. Mini Cooper-ul galben se odihnea relaxat și-i veni să se odihnească și el, să-și aprindă o țigară și să mângâie capota mașinii, să-și treacă degetele peste ea, de-a lungul, pe formele curbate de pe margini, de deasupra farurilor. Dar poate directoarea îl urmărește și n-ar fi bine să îl vadă tocmai aici și acum fumând, trebuia să ajungă și la oră, și-apoi, își aduse aminte, ce șanse ar fi avut? O femeie matură, împlinită, iar el, un copil. Copile, îi răsună iar în minte, și ridică privirea în sus, înspre cerul albastru al sfârșitului de primăvară. Între cer și el, acoperind colțul clădirii, coroana verde a teiului se lăfăia impasibilă. E mai bine copile, oricum. Decât Sorel. De la fereastră, acum câteva luni, când aruncau cu bulgări spre el, unii opriți de crengile goale ale teiului, Sorel, Sorel, îl strigau, iar el se retrăgea repede, intimidat.

Coroana teiului semăna cu cea a castanului din curtea școlii de la țară și din nou se întrebă de ce trebuie să facă față întorsăturilor complicate ale vieții, de ce nu se oprise timpul acolo, în anii din curtea școlii de acasă, de la țară, pe unde nu bântuia Sorel, unde juca fotbal în curte cu băieții și niciun copile! nu-i vâjâia amenințător prin cap. De ce credeau toți, și chiar el însuși, că nu există altă cale, du-te, mamă, e altceva să fii la oraș, decât să te îngropi aici, la țară, printre brazde de noroi și bălegar de vaci, acolo școala e școală și vei avea un viitor mai bun, așa o fi mamă, și el așa credea, iar acum se întreba cât de departe e viitorul ăla, că în jumătate de an de stat în cămin nu văzuse nimic, și de-abia se descurca să mănânce cu ce-aducea de-acasă și să-și ia cremă de ghete, și-l mirosiseră toți din cămin, de la ultimul elev până la pedagog. Dar poate că așa o fi, își zise, privind înspre cerul senin, printre frunzele teiului, tot e mai bine, copile!, decât Sorel, poate că așa e, viitorul vine cu pași mici, așa că mângâie cu degetele farurile Mini Cooper-ului și se îndreptă spre intrarea clădirii, oricum profa de geografie probabil intrase deja în clasă, acum putea merge și el.

Îi auzi vocea de pe coridor și, în dreptul ușii, nu se putu stăpâni și se aplecă spre gaura cheii. Stătea în fața catedrei, sprijinită cu fundul de ea, atât se putea vedea doar, partea corpului ei de la brâu în jos, cu fusta înflorată, lungă până mai jos de genunchi, cu falduri, nu prea largi, de sub care ieșeau prelungi și ferme gambele încrucișate și pantoful crem al piciorului drept sprijinit pe vârf, arătându-i flecul tocului pătrat, robust și negru. Stătu câteva clipe și privi hăul acela, de parcă s-ar fi putut prelinge prin gaura cheii pentru a se lăsa înghițit de el, dar auzi în spate, pe scări, o mișcare, o fojgăială care-l făcu brusc să se ridice, să-și îndrepte trunchiul și să privească speriat în jur. O apucă pe lângă perete spre scări și începu să le urce, lipit cu umărul stâng de tencuială, călcând cu ezitare pe fiecare treaptă. Ajuns la etaj dădu să ia colțul, când auzi o bufnitură, o ușă trântită și se opri o clipă, speriat iar. Respiră adânc, de câteva ori, apoi dădu colțul și, cu umărul frecând peretele alb, plin cu scrijelituri vechi și proaspete, muie leno, profa țâță, arde-o costel, se apropie de ușă. În dreptul ei se opri și ascultă. Nu se auzea nimic dinăuntru. Ezită și-și trecu palma dreaptă, transpirată, peste frunte, pe creștet, până pe ceafă. Pe mine mă cheamă Sorel, sunt băiat ciumec și am capul chel. Respiră iar adânc și puse mâna dreaptă pe clanță, clipă în care se auzi un vuiet de voci, vine Copil, măăăă!, iar mâna îi rămase încleștată pe clanța pe jumătate apăsată, totuși, nu va permite nici el asta, nu-i va lăsa, iar unghiile mâinii stângi erau înfipte adânc în palmă, durerea însă nu o simți când apăsă clanța până la capăt și deschise ușa. Intră și o trase după el închizând-o, cu fața spre ea, fără să privească înăuntru, apoi se întoarse și își trecu privirea șovăitor peste întreaga sală. Din fundul clasei, cineva chițăi înfundat: Copiiiil!, clasa începu să râdă în hohote, și-abia atunci își dădu seama că avea mâinile goale, uitase să ia catalogul din cancelarie. Se apropie de catedră cu câțiva pași legănați, de parcă i s-ar fi făcut rău, se sprijini cu palma stângă de ea, stând cu spatele la clasă. Elevii se opriseră din râs și așteptau, contrariați parcă, iar el își trecu din nou palma dreaptă peste creștet, până pe ceafă, simți pielea uleioasă, blestemând în gând anii de facultate în care rămăsese pleșuv, apoi luă de pe marginea tablei o bucată de cretă și scrise mare, cu litere de-o șchioapă, titlul lecției: De-aș avea… de Mihai Eminescu.

(Horia Corches)