În nefericitul meu caz, rețeta a funcționat. Nu știu dacă e valabilă și pentru alți copii, dar îmi fac datoria să vă povestesc.
Unul din obiceiurile banale ale copilăriei mele era să mă arunc în fața mașinilor care treceau pe stradă. Nu aveam tendințe suicidare precoce, pur și simplu îmi plăcea adrenalina. Râdeam cu lacrimi când vedeam șoferii îngroziți, albi la față, tremurând ca niște frunze în vânt. Părinții mei au încercat să-mi scoată gărgăunii din cap, fără succes. Din fericire, nu m-a lovit nici o mașină.
Alta distracție era sa beau din rigolă, cu un tuberman lung, apa scursă de pe mașinile spălate pe stradă de vecinii mei. Nu mai țin minte ce gust avea apa aia, cert este că o beam cu poftă maximă, spre disperarea părinților mei.
Alta distracție era să arunc în focul de frunze uscate al vecinelor harnice cartușe de-alea mici, pe care meșterii le foloseau la împușcatul cuielor în perete. Aveam un prieten care-mi aducea așa ceva de la taică-su. Era o minunăție să le văd pe gospodine panicate, alergând de-a lungul și de-a latul străzii, în timp ce jarul se împrăștia zgomotos și inexplicabil.
Altă distracție de-a mea era să-mi sperii tovarășii de joacă inventând tot felul de povești de groază, cu păsări uriașe care fură copiii, cu tâlhari fără față și cu șerpi înaripați. Nu o singură dată au bătut în poarta alor mei parinții revoltați că odraslele li s-au întors acasă plângând în hohote și că nu mai vor să iasă de sub pat.
Toate astea se petreceau înainte să merg la școală.
Ai mei nu aveau leac, se resemnaseră.
Până în ziua în care s-a stabilit că am nevoie de ochelari.
Mi-au cumpărat unii de fraier, de-ăia cu rama groasă, cum are Woody Allen.
Am fost avertizat că, dacă îi sparg, e posibil să-mi intre așchii în ochi și am să orbesc.
Din acel moment am devenit cel mai liniștit și melancolic băiețel. Nu m-am mai aruncat în fața mașinilor, evident de teamă că treaba asta mi-ar putea sparge ochelarii. N-am mai bătut mingea, n-am mai jucat nouă pietre, nu am mai jucat lapte-gros, nimic.
Pe lume rămăsesem eu și prechea mea de ochelari cu rama groasă.
Părinții mei au sărbătorit transformarea neașteptată a copilului lor.
Povestea ochelarilor a devenit faimoasă la noi în cartier. Cei mai obraznici copii s-au trezit cu ochelari ca ai mei pe figură.
Port până astăzi ochelari cu rama groasă. Știu că mă dezavantajează enorm, dar nu am ce face. Fără ochelari devin altul. Și nu vreau să rănesc pe nimeni.

(Bogdan Papacostea)