– Uită-te și tu la ea, nu stă un minut. Cum să te mişti cu copilul după tine? Măi, stai locului puțin! Vocea bărbatului e clară, tonul puțin nervos, puțin împăciuitor.

Fetiţa sare într-un picior, iar discuţia adulţilor nu tulbură ordinea salturilor. De trei ori pe stângul, de trei ori pe dreptul. Nu are mai mult de 4-5 ani. Ține strâns mâna tatălui care discută cu o cunoștință. Sunt aproape două ore de când se plimbă împreună în locuri în care se plătesc facturi şi se cumpără mâncare. La fiecare popas bordurile devin bârne pe care se pot executa exerciții de gimnastică, aşa cum a văzut la televizor.

– M-a înnebunit, pe unde mă duc, vrea să meargă cu mine. De când am plecat de acasă, e când pe-o piatră, când pe alta. Ana, fii cuminte, o să cazi! E mai rău decât un băiat.

Nu cade niciodată. Ar putea merge la campionate mondiale de sărit de pe borduri. Ar fi cu siguranţă campioană absolută. Pantofii sunt magici – negri, de lac, cu găurele. Își oglindeşte privirea în luciul lor și le leagă șireturile cu mândrie. O apără de tot, așa că, ce tot spune tata? El nu știe, a încercat să îi explice odată, dar nu a înțeles. Insistă că nu e sigur să sari într-una și nici nu se face ca o fată să meargă în felul acesta. Țop, țop.

– Oprește-te puțin, să nu te împiedici! Uite, ți s-a desfăcut șiretul.

Mâinile mari ale tatălui încearcă să lege șireturile, dar degetele se încurcă unul pe altul. Firul subțire nu vrea cu niciun chip să se îndoaie, să se prindă, să facă ce fac toate șireturile care țin pantofii să nu se desfacă și să scape din picioare.

– Cum vine asta,  nu mai sunt în stare să leg nici șireturile?

– Lasă-mă pe mine, tată. Trebuia să-ți aduc încălţăminte fără șireturi. Acum ești nervos, știi bine că poți, doar ai mai făcut-o.

Bărbatul oftează, în timp ce tânăra disciplinează fără efort firele lungi ca nişte mustăţi care se înnoadă peste pantofi. Îmbrăcat cu pantaloni de stradă, el îşi pune mâinile pe genunchi şi se mută câţiva centimetri în stânga, tot pe marginea patului. Se uită cu jind la pijamaua împăturită pe care Ana o înghesuie în valiză. Când a venit, cu câteva săptămâni în urmă, în salonul 40 nu i-a plăcut deloc. I-a spus Anei că pleacă a doua zi. Abia dacă l-a salutat pe tânărul din patul de lângă uşă. După câteva zile, când locul băiatului a fost luat de un domn slăbuţ care ştia toate ştirile oficiale şi neoficiale din lumea fotbalului, lucrurile s-au schimbat.

– Stai, o prinde de mână când încearcă să închidă fermoarul valizei, mai am de pus ceva. Dacă n-are loc acolo, poate mai ai o sacoşă la tine. Se ridică şi deschide uşa dulapului.

– Asta ce mai e? Parcă n-am văzut-o până acum. Ți-a adus-o mama? Ana caută o dovadă în ochii lui  obosiţi.

– Da, da, ea mi-a adus-o. Tatăl verifică cu privirea intrarea în salon şi partea dinspre geam a cămăruţei, unde celălat pacient citeşte pagina de sport dintr-un ziar mototolit.

– Ia, vezi dacă încape.

Pentru că Ana nu face nicio mişcare, îi vorbeşte încet:

– De fapt, a uitat-o omul ăla care a fost înainte aici. Am ținut-o sub cap o săptămână. Ar trebui s-o iau, dacă n-a venit până acum după ea. Și își drege glasul, în timp ce se uită din nou în jur. Ce zici, coborâm?

Ana aruncă o privire spre dulap, dar când vrea să răspundă, simte cum încheietura mâinii drepte îi este luată prizonieră de degetele tatălui său. Fără să spună un cuvânt, bărbatul o priveşte încruntat câteva secunde.

– Las-o, tată, cine ştie, poate vine după ea. Tânăra vorbeşte încet, fără să își dea seama cum și când a intrat în jocul de-a hoții și vardiștii. Ar vrea să râdă, dar nu o face. Îşi mustră tatăl din priviri ca o profesoară care şi-a prins elevul care copiază.

– Diseară vedeți meciul acasă, ce vă pasă? Ca o sirenă de poliție, vocea colegului de salon o eliberează. Dar acest lucru nu îi foloseşte la nimic. Rămâne nemişcată în timp ce tatăl ei scoate din dulap pătura tranformată într-o sferă uriaşă colorată.

– Nu-ţi trebuie, avem pături destule. Nu ştie ce să îi spună altceva, deşi e convinsă că acest lucru nu îl va face să renunţe.

– Mda, așa e, uitasem, diseară avem meci. Bărbatul încearcă să răspundă colegului de salon pe un ton cât mai obişnuit, ca să nu dea de bănuit. Domnule, dacă ai nevoie, eu las asta aici, n-o mai iau. Desfăşoară pe pat, cu gesturi largi, marea de lână dungată. Este momentul în care trebuie să admită că nu a reuşit să o înduplece pe Ana. Poate că ar fi reuşit dacă ar fi pus la punct un sistem riguros de împăturit, pliat şi micşorat pături. Nu se poate gândi decât că valiza e prea mică.

– Cum s-o lăsați, domnule? Pacientul slăbuţ, pierdut între foile ziarului, îl priveşte uimit peste ochelari.

– Poate îi trebuie cuiva, cine știe.

– Ia-o domnule acasă, ce-ți veni? Mie nu-mi trebuie, am destule și e și așa foarte cald, fii serios!

Ana simte nevoia să intervină.

– E, poate vine cineva după ea. Nu e a noastră, am găsit-o aici.

– A, ați găsit-o aici? Dacă ați găsit-o, atunci o fi a cuiva. Pirpiriul în pijamale ridică din sprâncene.

– Nu mai vine nimeni după ea, vezi-ți de treabă, dar poate o folosește alt bolnav. Şi ca să arate că vorbeşte cât se poate de serios, tatăl Anei întinde pătura în tot patul. Mie nu-mi trebuie, avem destule pături acasă.

Stă pe marginea patului, peste ţesătura groasă. Observă atent dunga pantalonilor şi verifică încă o dată simetria şireturilor. Se apleacă, şi cu degetele nesigure strică perfecţiunea firelor subţiri şi negre făcute fundă.

– Strânge fermoarul! Îi strigă Anei, care îl ascultă tăcută şi închide valiza.

(Alina Avramescu)