c.cott

Ăsta-i un subiect destul de greu pentru mine. Știu că mai toată lumea are măcar câteva amintiri neplăcute din copilărie și nu vreau să spun că a mea a fost urâtă. Doar că nu prea mi-aduc aminte să fi fost copil.

Acum nici măcar nu știu de ce scriu despre copilăria mea, pentru aș putea să inventez o poveste mult mai flamboaiantă despre o lume în care nu există copilărie. Și, poate, ca să ai o copilărie, trebuie să iți dai seama la vârsta de trei luni de mersul simplu al economiei. Dacă nu, vei fi un ratat toată viața. Dar nu, nu o să povestesc despre asta. Asta e. Am niște frânturi aberante, dar cumva foarte pronunțate în memoria-mi de când eram copil.

După cum am mai spus, eu nu am fost genul de copil care se juca afară, sau pentru care socializarea era ceva ușor de făcut. Nu. Eu eram (și încă sunt) genul de copil bibelou, de pus în colț de cameră. Partea interesantă e că și rămâneam acolo două săptămâni dacă nu mă trăgea cineva în altă parte.

Introvertită s-ar spune, autistă, sau ceea ce acum se numește mai nou o formă ușoară de Asperger.  Cu o atenție incredibilă pentru detalii, dar în același timp și cu o ușoara doză de zânatism. Nu aveam prieteni, sigurul om care se mai juca cu mine era bunicul meu. Și nici în timpul jocului nu prea vorbeam.

Copiii de la bloc, care stăteau mai toată ziua pe afară, nu mă salutau, nici eu pe ei. Câteodată mai țipau la mine că li se părea că le arunc cu apă-n cap, dar pe mine mă fascinau baloanele de săpun și încercam să inventez un mecanism să le schimb, totuși, forma. Acum, na, n-am inventat eu nimic atunci, dar cert e că am avut un surplus de apă cu săpun. Neintenționat. Nu ne-am înțeles niciodată, uneori îmi părea incredibil de rău că nu mă integram (cum nu mă integrez nici acum), dar de cele mai multe ori aveam altele de făcut.

Eram și încă sunt un pic maniacă, obsesivă, mă uit foarte mult la lucruri, observ, îmi place să observ tot. Mă uit și, de când îmi pot aduce aminte, m-am uitat de exemplu la filme care-mi plac, de foarte multe ori. Star Wars e pe primul loc (174) de când eram mică și până acum și o voi face în continuare. Chiar dacă acum fac și alte lucruri în același timp. Dar asta-i altă poveste.

Mi se părea incredibil procesul, pentru că mă uitam la Star Wars pe o casetă video pe care o derulam imediat după ce terminam filmul. Îi mai auzeam pe copiii de afară cum se jucau Elasticul – joc pe care nu l-am înțeles niciodată.

Un lucru de care-mi pare rău este că, în observația mea excesivă, nu am stat foarte mult în natură.

O poveste pe care o spun tuturor celor pe care-i impresionează cunoașterea mea despre animale și plante este că nu am fost dintotdeauna așa, poate că acum încerc să compensez.

Când eram mică, ai mei mergeau din când în când, duminica, la pădure, pentru clasicul grătar. Găseau un loc bun și instalau acolo toate cele, printre care și câteva pături. Mai mult cu forța, mă descălțau și pe mine. Au încercat să mă convingă în zadar să merg desculță prin pădure, dar sigurul lucru pe care am reușit să-l fac (și ăsta, cu un mare efort) a fost să stau pe vine la marginea păturicii si să ating cu degetul arătător vârfurile firelor de iarbă. Oricum mi se părea c-o deranjez.

Recuperez acum.

Iubesc oamenii, în general, și pe cei care mi-au venit aproape. Și pe cei pe care-i observ. O parte din natură. Care nu poate fi îndepărtată. Sigur o masă de oameni e total opusă intimității unui grup mic.

La partea cu natura, m-am încopilărit de curand, relativ, iubesc noroiul și călugărițele.

Și poate că la fel de introvertită, poate cu o mască mai șlefuită, dar sunt mai copil acum, supraviețuitorul (dar nu într-un fel lăudăros sau bla) adultului de când eram mică.

 

(Cristiana Cott Negoescu)