Când eram mică, mâncam mere mici și galbene dintr-un coș de la Ikea. Mi le strângeau mama sau bunica și le ronțăiam în a patra cameră numărată de mine a casei de la țară, o cameră mică, cu patul-canapea lipit de bibliotecă și cu un televizor negru și mic de tot așezat pe un dulap înalt. N-aveam oglindă și mă uitam la mine prin ecran. Unchiul meu i-a spus bunicului să scape de televizorul ăla, că era ca de la ”comunism”. Eu nu știam ce era aia comunism, dar m-am speriat că îmi luau oglinda neagră și am fugit până în cameră, m-am așezat pe covor și m-am uitat în televizor, așteptând să vină și să-l poarte pe brațe. N-au mai venit.

N-am știut niciodată merele sau florile, deși bunica mea le știa pe toate și făcea buchete cu clopoței. Anul trecut, a făcut poze la fiecare floare din grădină și le-a pus ca imagine de contact tuturor din telefon, dar eu tot nu știu care e floarea mea.

Când eram mică, stăteam mult la țară și nu prea aveam prieteni. Evitam cât de mult puteam camera a patra din casa bunicilor, deși dormeam în ea, rareori singură. De obicei cu bunica. Nu știu, mi-era frică.  Cred că a fost camera mamei mele. Mi-o imaginam învățând pentru drept din cărțile alea din biblioteca cu geam de sticlă de la capul patului și mă întrebam dacă chiar i-au făcut plăcere, cum zice ea. Mereu îmi spunea cât de mult au învățat ea și tata și că așa trebuia să fac și eu când intram la școală. Eu mă plimbam în cercuri pe covorașul din mijlocul camerei, îmi puneam muzică la casetofon și știam că nu voiam să merg la școală. Nu-mi prea aminteam nimic din grădiniță, dar nu mai voiam femei cu unghii lăcuite, degete lungi de zgripțuroaice și fețe cu riduri adânci, ca niște gropi.

Mai luam și eu cărți din biblioteca aia, le citeam literă cu literă și nu înțelegeam nimic. Nu erau de drept. Mă rog, atunci credeam că sunt. Știu că încercat să citesc Shakespeare odată, dar cuvintele erau prea șterse. Dar am prins niște frânturi și m-am gândit că dacă asta se făcea la drept, aș fi vrut și eu să merg. Acum știu că nu se face. Și că sigur n-o să merg.

Când mergeam să-mi iau înghețată din frigider, trebuia mereu să trec pe lângă camera patru. Mergeam încet și repede pe hol, săream pragul și închideam ușa frigiderului cu un zgomot de ”pec-puc”, care-mi plăcea mult. Mă ghemuiam cu cutia de înghețată într-un fotoliu verde și vechi din sufragerie și mereu mă mânjeam pe la buze și pe obraji cu ciocolată. Simțeam cu limba cum mi se întărea pe față și fugeam la baie, recunoscătoare că zgomotele frigiderului erau mai tari decât liniștea de pe holul camerei patru.

În cameră și pe holul din fața ei, nu intra mai niciodată lumină din cauza perdelelor groase, brodate și albe. Singurul geam dinăuntru dădea spre curtea vecinilor. Mă băgam cu capul sub perdea și mă uitam la găini și la pui. Câteodată încercam să mă întind pe pervaz ca să îi mângâi, dar mă trăgeam înapoi când simțeam că aș fi căzut. Cred că am și adus o găina odată în cameră, una pe care reușisem s-o ”îmblânzesc”, cum zicea bunicul, pe care am mângâiat-o ceva timp până ce am lăsat-o pe hol, pentru că începuse să cotcodăcească violent și eram sigură că voia să facă un găinaț.

Mirosul camerei era unul ciudat. Ăsta era singurul cuvânt care-mi venea în minte. Era ciudat, de aer stat, poate puțin de mucegai sau brânză. Poate așa era în toată casa, dar îl simțeam mai mult în camera aia. Mereu aveam impresia că urma să iasă cineva de undeva, acolo, și m-ar fi speriat. Era mult prea liniște. Din sufragerie, puteai să auzi (prea tare) mașinile, din celălalt dormitor, găinile, din bucătărie, câinii. În camera patru nu auzeai nimic.

Mă ascundeam acolo când bunica voia să mergem la biserică. Fugeam de ea și mă băgam după ușă, sobă, în pat, sub cuvertura brodată cu fire roșii, aurii, și îi spuneam că nu vreau să merg. Aveam obrajii calzi, de fiecare dată, și un sentiment pe care nu-l aveam de obicei, deci era, pentru mine, CIUDAT (cu litere mari, așa cum scriam în caiețelul plin de greșeli gramaticale și ortografice pe care-l aveam atunci) – mă însuflețea, oricum, și mă făcea să susțin cu tărie cu eu nu voiam să merg la biserică. Bunica se supăra și, de obicei, reușea să mă târască afară din casă, într-o rochiță în care simțeam că pleznesc, și mergeam pe jos până la biserică. Eu mă uitam pe drum la balegile de cal și  o luam în față, iar, la biserică, mă simțeam vinovată că nu mă puteam concentra și că voiam să ies afară. Bunica se mai uita acuzator la mine, din când în când, și după slujbă îmi dădea napolitane cu ciocolată și vanilie. Și eu le mâncam în camera patru, încruntându-mă la dulapul incredibil de mare în care erau rochiile și bluze vechi de-ale mamei. Mă mai îmbrăcam din când în când cu tricouri de-ale lui tata, care rămăseseră pierdute pe acolo, dar mi-era frică să intru în hainele mamei. Mi se părea că în dulap nu erau doar haine, și de aia mi-era frică de camera patru.

Odată, am dormit înghesuit cu bunica acolo și dimineața mi-a murit câinele, călcat de o mașină. Am plâns mult. Am dat vina pe cameră. Mă rog, mai mult pe mine, că mă trezisem devreme și o trezisem și pe bunica și ea îi dăduse drumul câinelui prin curte și bunicul nu știuse că era pe afară și lăsase poarta deschisă. Dar și pe cameră.

Aia a fost ultima dată când am stat în camera patru. Aveam vreo nouă ani, cred. După am refuzat să mă mai întorc la bunici. Nu m-am mai gândit la camera patru, și nici la televizor, și nici la dulapul cu haine.

M-am întors acum un an și m-am uitat din nou în televizor. Și a fost ciudat, pentru că mi s-a făcut dor. Dar tot nu am putut să scap de sentimentul ăla de frică – frică de dulap, de hainele mamei și de televizorul negru.

(Tea Nicolae)