Simți izbitura în aripa din spate a mașinii și se smuci mai mult din reflex ca să evite o a doua coliziune,  între fruntea lui și volan. Timpul se făcu precum siropul de porumb care curge lent, lent, aproape deloc. În mintea lui se perinda o mantră de înjurături violente și neoriginale.

Respira greu și tot aștepta să își revină din șoc. Clienți nu avea, binecuvântat fie Doamne-Doamne, și, după ce își făcu trei cruci rapide, apucă bâta jerpelită de atâta folosință de lângă scaun și o strânse cu putere de mâner.

Deschise ușa cu piciorul având grijă să o deblocheze înainte și ieși val-vârtej, orientat înspre bemveul alb care îl lovise.

„Mă”, urlă din toți rărunchii la un șofer siderat. „Mă, eu vorbesc cu tine, nesimțitule.” În continuare șoferul „vinovat” stătea nemișcat. Îl privea fără nicio emoție, cu mâinile strânse în jurul volanului.

„Mă, io m-am purat frumos cu tine, mă.”. Îi părea bine că nu s-a îmbrăcat la patru ace azi, cu pantofii lăcuiți cu vârf ascuțit și cămașa albă – cu un număr mai mic, de după care buricul lui mai trăgea câte o ocheadă când el se apleca să dea restul clienților (niște mârlani fără simțire oricum, niciunul n-a dat un ciubuc sănătos).

Fără a primi în continuare vreo reacție, și cu o ură izvorâtă din toate frustrările acumulate în acea zi, își scoase șlapul și aruncă cu el în parbriz, înjurând de toți și toate, cu o mână scormonind în buzunarul de la trening după telefon.

„Las’ că vezi tu, nerușinatule! Eu ți-am vorbit frumos, mă.” Orb de furie, tot încerca să ajungă la contacte, dar apăsa pe toate butoanele greșite. Ilie avea dreptate, ar fi trebuit să își spună și el Spid Di Ăl sau cum naiba îi zicea, acum tovarășii ar fi fost deja aici să îl ajute.

„Alo, Mihăiță?” răcnea de furie în telefon, și cu o mână învârtea din bâtă. „Mă, vino aicea, Mihăiță, că un dobitoc era să mă omoare.”

„Ce, bă?”

„Da, bă, să moară…” Conversația aproape că acoperea complet tremuratul mâinilor sale, și modul în care piciorul fără șlap scormonea în pământ cu degetele.

Sătul să tot aștepte să îi răspundă Mihăiță, aruncă telefonul – tot în parbriz – și se apropie de geamul șoferului, cu bâta ridicată și gata să lovească.

„Stop!” Mâna îi încremeni deasupra geamului, și bâta se izbi ușor de colțul acoperișului. Se întoarse înspre cel care țipase. „Da?”

„Ce naiba faci mă cu telefonu ăla, o suni pe nevastă-ta de la magazin? Aici e rost de bătaie și tu stai să îi povestești lu Mihăiță ăla toată Iliada? Și până l-ai sunat a apucat șoferu’ să sune la poliție de trei ori. Păi, ori vrei certificatul, ori nu.”

Taximetristul era vizibil jenat, se uita fascinat cum piciorul lui desculț scormonește în groapa din asfalt. „Credeam că e mai bine așa. Îl intimidez mai mult dacă dramatizez. Scuze, Șefu’.”

„Ai crezut greșit.” Evaluatorul stătea cu clipboard-ul sprijinit în burtă la marginea trotuarului și scria energic pe foaia de evaluare a Taximetristului. „Mda, deci nu ai purtat centura, nu ai dat drumul la aer – asta e bine. În schimb Tipa 3 a spus că nu ai făcut-o să se simtă destul de incomfortabil încât să îți dea punctajul maxim. Asta și cu scena asta de-a dreptul penibilă – adică hai să fim serioși nu ești vreo abuela ca să dai cu șlapu în oameni. Mai multă încredere! Mda.”

„Hai vă rog io, șefu”, se milogea cu o voce care dădea înspre plâns. Evaluatorul începu să se simtă prost. „Și io ce fac dacă te trec și tu nu poți să-mi bați un amărât de papagal de tot râsu’? O să zică toți că te-am trecut pe pile.”

„Nu, șefu, promit, îi bat măr pe toți, da m-ați emoționat că vă uitați așa la mine.”

„Bine, hai, treacă de la mine.” Măzgăli ceva pe foaie și dădu pagina după ce își umezi un deget. „Următorul!”

(Alexandra Ivan)