Pe glezna dreaptă se formase o ridicătură cât o jumătate de prună. Zvâcneşte din când în când. Dacă nu s-ar fi lărgit fâşia de piele care îi ţinea piciorul, Sonia nici nu ar fi observat vânătaia. Drumul de la staţia de autobuz până acasă fusese însă mai lung ca niciodată. Când mergea, i se părea că cineva se încăpățâna să o înţepe din interior.

Radu îşi freacă mâinile sub jetul de la robinet. Ușa de la baie e larg deschisă, iar Sonia îl vede pe soțul ei cum verifică prin mișcări bine măsurate, de neconfundat, temperatura apei. Fără să tresară la zgomotul tocurilor pe holul de la intrare, bărbatul şterge o pată de pe chiuvetă și continuă să-i vorbească pe același ton de la telefon.

– Știi bine că nu îi place să ne aștepte. Radu se încruntă în oglindă, ca şi cum Sonia ar fi fost acolo, nu în stânga lui, la intrarea în apartament. Și, slavă Domnului, nu cred că mai e nevoie de alt scandal.

–  Oricum nu are nicio importanță. De fiecare dată sunt aceleași porcării, nu m-aștept să se poarte  altfel decât până acum. Vocea Soniei era calmă, gesturile la fel. Nimic nu trădează gândurile care o ținuseră parcă în loc în autobuzul aglomerat cu care mergea spre casă.

În sfârșit, se descalță. Tocurile o chinuiseră, dar când îşi imagina că va scăpa de ele, durerea devenea suportabilă. Gresia e inexplicabil de rece într-o zi atât de călduroasă, dar pentru piciorul ei drept e ca o binecuvântare. Când privea pe fereastra autobuzului, fără să desluşească toate siluetele care se conturau dincolo de geam, se gândea că poate o aşchie pierdută printre frunzele din parc i se înfipsese în picior. Ar fi fost mai înţelept să nu se așeze pe iarbă. De fapt, ar fi fost mai bine să nu stea mai mult de o oră, aşa cum făcuse şi zilele trecute.

–  Nu era momentul să întârzii, atât am de spus. Nici măcar nu știm dacă și-a făcut testamentul.

– Radu, tu ești singurul ei fiu. O jumătate de oră în plus sau în minus nu cred că schimbă nimic. Sonia înaintă spre soţul ei, care nu se hotăra dacă era mai nimerit să păstreze cămaşa descheiată sau nu. Verifică ambele variante. Ea își scoate bluza albastră şi încearcă să nu îşi privească glezna. Poate aşa va înceta şi durerea.

– Știi bine cum e. Nu m-ar mira să schimbe totul în ultima clipă.

– Eu nu doresc moartea nimănui, dar de 8 ani e același lucru, tot ultima clipă.

Pe jumătate dezbrăcată, femeia vorbeşte plimbând bluza prin aer, în zigzag. Se reazămă de perete și încearcă să-și țină piciorul lovit cât mai departe de podea. Asperitățile zidului îi zgârie pielea de pe spate. Cu mâna dreaptă aruncă în rafturi invizibile fiecare cuvânt pe care îl pronunță, cu stânga își ridică breteaua de la sutien care îi tot cade de pe umăr. Radu trece pe lângă ea şi gesticulează. Aproape îi atinge sânii.

– Discuția asta nu are sens. Îmbracă-te, pierdem timpul.

Sonia se uită după el o secundă și se retrage în dormitor. Se așază pe pat și își lasă capul în palme, privind îngrijorată spre ușă. Cu fardul întins pe obraz, e o actriță surprinsă în cabină în timp ce își schimbă machiajul și costumația. Gâlma care se zbate în glezna ei dreaptă devine din ce în ce mai dureroasă. Pe tocuri era mai bine.

– O să chem taxiul în cinci minute. Să-ți pui ceva deschis la culoare, știi că te place mai mult așa.

– Știu că nu mă place în nicio culoare.

– Uite, îmbracă-te cu asta, mi-a spus odată că te prinde. Bărbatul îi aruncă o rochie galbenă. Pânza e rece și alunecoasă. Sonia întinde mâna să ia rochia, fără să simtă când atinge brațul soțului ei. Dacă ar simţi, s-ar agăța de el, ca în zilele de pe strada de lângă gară, de la numărul 16.

– Bună ziua, domnișoară Sonia.

– Bună ziua.

Discutau calm. Vremea e bună, euro n-a mai crescut. Intrau în bloc și urcau cu liftul la etajul 5. Radu scotea cheia din buzunarul pantalonilor și deschidea ușa. Totul devenea un grafic ciudat, în care valoarea banilor se măsura în grade celsius, iar temperatura în lire sterline. Întotdeauna bărbatul își lăsa verigheta pe măsuța de la intrare. La început avusese grijă să și-o pună pe deget înainte de a ieși. Mai târziu a rămas uitată lângă acvariul gol. El nu își dăduse seama decât într-o sâmbătă ca oricare alta, când lua masa în casa mamei lui.

– Cum adică să divorțezi? Radu, ăsta trebuie să rămână secretul nostru. Îi spui fetei că te întorci la familia ta, îți pui verigheta pe deget și gata.

Bătrâna izbucnise în plâns și îl amenințase că îl dezmoşteneşte. Trecuseră aproape doi ani până să accepte să o cunoscă pe Sonia. O chemase lângă fotoliul pe care nu îl părăsea toată ziua și o privise fără să spună nimic câteva minute. Pentru Sonia se scurseseră ore întregi în fața chipului palid, pe care abia îl distingea în lumina slabă din cameră.

– Ești gata? Am chemat mașina.

– Ajută-mă, te rog. Cred că mi-am sucit glezna.

Radu se aplecă să verifice umflătura care devenise vineție. Femeia  încremenise pe pat, cu piciorul drept ridicat la câțiva centimetri deasupra podelei. Urmărea degetele reci care se apropiau încet de gleznă.

– Cum dracului ai reușit să faci asta? Dacă o să te vadă într-un picior o să zică că vrei s-o impresionezi. Știi bine că nu-i plac scenele dramatice!

Sonia nu putea să-și desprindă privirea de la mâinile lui Radu. Se gândi că piciorul îi amorțise de la durere, pentru că nu simțea nimic, de parcă degetele lui nici nu ar fi atins-o. Totul, doar din cauza tocurilor. Niciodată să nu mai fugi după autobuz în pantofi cu toc. Pe gât, sub urechea stângă, simți căldura sărutului fugar care o făcuse să întârzie. În drum spre casă încerca să își explice cum de lucrurile luaseră această întorsătură neașteaptată. Își privea verigheta de pe deget și se gândea că ar fi fost mai înţelept să fi renunţat la întâlnirea de săptămâna aceasta. Dar înţelepciunea nu avea nimic de-a face cu ce se întâmpla.

– Radu, nu cred că o să pot merge. Nu văd cum, nu sunt în stare să calc. Spune-i că nu e vina mea, a fost un accident minor, dar cu urmări. O să dureze ceva timp, dar lucrurile vor reveni la normal.

– Știi bine că nu o să folosească la nimic scuza aceasta. Dacă își scrie testamentul lucrurile nu mai au cum să revină la normal.

Soneria telefonului pare un semnal de alarmă în cele câteva secunde de tăcere. În timp ce Radu dă detalii despre adresă, Sonia urmărește cu privirea nasturii care strâng cămașa soțului ei. Ar vrea să se ridice să îi descheie, așa ar fi mai bine pe o căldură atât de mare, dar înțepătura din piciorul drept îi amintește că e mai bine să rămână unde este. Taxiul ajunge în fața casei.

– Nu pot să cred că îmi faci asta! Radu lovește peretele cu pumnul. Nu înțeleg de ce te încăpățânezi să porți pantofi cu toc. Ți-am spus de atâtea ori…

– Da, știu, niciodată să nu fug după autobuz în pantofi cu toc. Acum nu mai are nicio importanță.

– Trebuie să plec, mă așteaptă mașina. Spui întruna că nu mai are nicio importanță. Are, Sonia, acum își va hotărî moștenitorul. E finalul, simt asta.

În drum spre ieșire, Radu călcă pe bluza albastră care zace aruncată pe podea. Sonia se întinde pe spate și își sprijină piciorul drept pe o pernă. Ușa de la intrare se închide cu zgomot. Pe pervazul ferestrei un guguștiuc ciugulește grăbit firimituri nevăzute. Sonia zâmbește. I se pare pentru o clipă că umflătura de la gleznă pulsează în ritmul sacadat pe care pasărea îl bate în tabla de la geam.

(Alina Avramescu)