mister xDe două săptămâni nu ne-am căcat! Ah, ce urât am ajuns să vorbesc. Acum o săptămână eram încă rușinos. Acum două săptămâni eram de-a dreptul rușinosul rușinoșilor. Acum două săptămâni, când s-a întâmplat ⩜ ⊂ ⊂ ⫯ ⫒ ∈ ∩ ⫪ ∪ ∟ . . .

Acumul de atunci și acumul acum.

Acum ea e pe closet, cu pantalonii în vine, iar eu lângă ea aștept minunea, ținând-o de mână.

Atunci eram în metrou. Mă țineam cu o mână de bară și cu o cealaltă evadam prin ecranul telefonului. Ea se ținea de aceeași bară, foarte aproape de mâna mea. Când mâinile ni s-au atins ușor, n-am dat prea multă importanță, chit că ni s-au electrizat un pic, și asta pentru că mi se întâmplă destul de des să mă electrizez, dar când am vrut să cobor m-am trezit că mă trage înapoi agresiv de mână. Atunci i-am remarcat prima dată chipul. Dacă mai aveam vreo reminiscență de furie prin mine, ea s-a disipat complet atunci.

Un pic contrariată și ușor amuzată, se uita la mâinile noastre cum nu se mai puteau dezlipi. Bă, ești nebun? Zic, hai să nu ne dăm în spectacol și să ascundem incidentul cumva. Ce? Zic că nu sunt pregătiți oamenii de așa SF, și să fim ceva mai discreți. Deja vedeam cum ne disecă în numele științei vreun guvern străin, că al nostru nu deține tehnologia necesară.

Eram un pic amuzat de situație. În loc să mă panichez, mă gândeam la cât de inestetic s-au lipit palmele noastre, așa, pe exteriorul lor. Râd și curcile de noi. Noroc că era încă frig afară, și am găsit că era eficient să ținem palmele la mine în buzunarul gecii. Ea avea un palton fără buzunare.

Alt „noroc” a fost plecatul părinților ei din țară, că nu știu unde ne-am fi ascuns de ochii lumii. La mine, la țară, am ajuns abia acum, după două săptămâni, dar în momentul ăla am mers acasă la ea și ne-am tot gândit și răzgândit, neajungând la nici o soluție. Din start am zis că la spital nu mergem, și, deci, să ne gândim la alte aspecte mai pragmatice, cum era cel al conviețuirii.

Ne-am tot gândit la toate filmele și cărțile despre pușcăriași care evadează încătușați împreună și nu ne rămânea decât ideea că trebuie să ne sincronizăm mișcările mâinilor, să devină, cum ar veni, un singur braț. Greu. Am decis totuși că era esențial să ne urmărim reciproc intențiile până când puteam ajunge și la sincronizarea aia.

Și a mers, într-adevăr. După câteva zile era totul un balet. Era o așa mulțumire de sine să vezi cum cineva știe dinainte ce vrei, urmărindu-ți brațul în aceeași direcție. Multă vreme am crezut că în viață nu ai cum să îi înțelegi pe cei din jur, că suntem prea diferiți, dar după experiența asta am început să cred că de fapt nici măcar nu încercăm să îi înțelegem pe ceilalți, cu toată bunăvoința noastră, că ne blocăm la faza aia că nu suntem la fel. Nu știam nimic despre ea, dar îi înțelegeam fiecare intenție.

Uneori nu avea chef de vorbă. Era de ajuns o privire în ochi și știam totul. Atâtea expresii, atâtea trăiri doar dintr-o grimasă, o dilatare a pupilelor, o respirație mai rapidă. Când începeam să vorbim, totul devenea confuz. După o săptămână am ajuns să nu mai scoatem nici un sunet. Poate doar când râdeam. Oh, da, râdeam foarte mult. Nu mai vorbeam, dar eram bucuroși unul de celălalt. Poate încă timizi, rușinați, cu sentimentul penibilului, dar haioși și puși pe șotii, ca niște copii.

Momentele cele mai rușinoase, da, erau cele legate de igiena intimă și nevoile fiziologice. Poate dintr-o prea mare rușinare, nu am avut nevoie niciunul la baie decât pentru urinare. Urinarea avea oarecum o încărcătură erotică. Amândoi excesiv de rușinați, despărțiți de o ușă care nu era închisă complet și după care puteam să strecurăm brațul și să ne atingem palmele. Uneori și pulpele, din greșeală. În timp ce sunetul picurat devenea din ce în ce mai asurzitor și nu se mai oprea.

Partea cu îmbăierea era ceva mai relaxantă. Ne despărțea o perdea de duș în timpul spălării, eram protejați. Dar când trebuia să ne dezbrăcăm, ne cam lua cu panică. Amândoi eram introvertiți și țineam la intimitate, iar acum trebuia să stăm complet goi lângă cineva străin, care ne mai ținea și de mână. Asta în prima săptămână. Între timp am dezvoltat un soi de încredere reciprocă combinată cu atracție erotică inocentă. Și asta ne dădea încredere. Timiditatea celuilalt ne dădea răgazul necesar. Dacă după o săptămână deja ne pipăiam, dar doar când ne spălam reciproc pe spate, după două săptămâni făceam și dragoste, mai toată ziua, ca niște nimfomani.

Devenisem ca un cuplu de oameni normali, care merg împreună la cumpărături. Oh, da. La cumpărături. În timp ce ea se uita la produsele de pe raft, iar eu stăteam plictisit, cu ochii în telefon, ținând-o de mână. Până am ajuns la ținutul ăsta de mână ce greu ne-a fost! Acum suntem „romantici”, dar în prima săptămână imaginea asta arăta cu un mic detaliu mai altfel. În timp ce ea lua produsele iar eu eram cu ochii în telefon, mâna mea se lipea libidinos de mâna ei, și mai mereu pe la spate. O dată am auzit o femeie că îi zice în șoaptă „Aveți grijă, domnișoară, la buzunare!”.

Ce ne-am chinuit în prima săptămână! Trăgeam de mâini în speranța că se vor dezlipi, aproape că aveam umerii dizlocați, până când simțeam că se îndepărtau oarecum palmele una de cealaltă. Dar nu se dezlipeau. Așa că ne-am mai chinuit o perioadă cu trasul ăsta doar cât să le aducem într-o împreunare mai estetică. Ce bucuroși am fost când s-a întămplat în sfârșit asta! Puteam să ne ascundem acum în văzul lumii. Ne întâlneam cu prietenii, mergeam prin cluburi. Mai interveneau câteodată unii și punctau că prea ne țineam mereu de mână. Dar era un alibi destul de bun faptul că eram foarte îndrăgostiți și nu mai aveam chef de prieteni și cunoscuți.

La nevoile fiziologice mai rușinoase nu am ajuns decât abia acum, după două săptămâni. Poate din cauza rușinării ăsteia excesive. Țin minte că am avut nevoie o singură dată, cred că în prima zi, imediat după momentul SF, dar eram atât de „în nici un caz”, că am rezistat cu brio. Am făcut implozie, s-a disipat totul parcă prin tot corpul. Două săptămâni n-am mai avut problema asta. Și, oricum, nici nu prea mâncam. Mai mult cu ceaiuri și covrigi. Și nici ea nu prea mânca. Era cu salate și apă. Ne-am găsit. Uneori mă gândeam amuzat că poate e adevărat că „femeile frumoase nu se cacă niciodată”.

Iar acum mă gândeam, tot amuzat, că abia aștept să-i pot zice replica aia celebră, din nu mai știu ce banc, „Și? Te-ai căcat?”. Doar că nu se mai întâmpla. Am adormit pe picioarele ei, în timp ce ea era în chinurile facerii, pe closet. M-a trezit în cele din urmă un urlet. Dar ce urlet! Am crezut că moare. Plângea de durere, dar la final a zâmbit, ușor amețită. Aproape leșinase. Am luat-o în brațe și am văzut un ou uriaș, ca de dragon, în closet. Dacă nu era așa mare nu cred că mai realizam ce se întâmplase de fapt.

Se întămplase că acum ne țineam de mână doar din instinct. Voiam să îi zic marea veste dar nu se mai trezea din leșin.

(Nicușor Ghiorghe)