alistarGeorge şi Mihai stăteau pe balcon şi fumau o ţigară. Era torid afară, noroc că aveau o umbrela de terasă să se adăpostească de arşiţă. Din balcon vedeau o intrare a parcului IOR.

– O Skol, întreabă Mihai rânjind, tfpssss face deja sticla, capacul cade de la etajul trei, face „pic” pe asfalt, apoi îşi găseşte liniştea, amorţind în cercuri.

– ‘Ai bine, mă, gay-ule, mă laşi cu glumele astea de clasa a 7-a. O Skol, n-o scol, ţi-o arzi că un muncitor d-ăla penal, gen Alexandria, Liviu Dragnea, răspunde George aproape strâmbându-se, în semn de protest. ‘Ai noroc, cling-clang.

Iiiiiii (ascuţit), POC!

–  Mă, ce pula mea a fost asta?

Se ridică amândoi ca fripţi de pe scaunele de plastic şi se apleacă uşor peste balustradă. Se vedea ceva în dreptul intrării în parc, o mini-furgonetă oprită, o bicicletă culcată pe asfalt, la câţiva metri de maşină, şi un corp inert lângă gardul verde al parcului.

– L-a mierlit, să moară mama.

– Ia taci, mă, vezi că se ridică.

Şoferul ieşi din furgonetă, doi ospătari de la terasă de lângă se apropie şi ei de corpul şezând pe asfalt. Îl ajută să se ridice în picioare, îl sprijină să poată merge, şi luându-l de subsioară, uşor, uşor, ajung la terasă, unde îl aşază pe biciclist la o masă. Apare şi o ospătăreasă cu nişte bucăţi de gheaţă, biciclistul le pune într-un prosop şi şi-l întinde pe picior, apoi ia altul şi-şi face o compresă pe care şi-o pune în dreptul tâmplei.

– A scăpat fraieru’.

– S-a căcat pe el.

– Toată lumea s-a căcat pe ea.

– Nu-i toată lumea la fel de empatică.

–  Auzi, zice George dând pe gât o gură de bere şi aşezându-se la loc pe scaunul de plastic, da’ cum e asta, te sui şi tu pe bicicletă, te duci să iei cartofi de la piaţă, să zicem, eşti fericit, zici, mama, uite parcu’, răcoare, verdeaţă, frumos şi când să intri, te uiţi în stânga, hopa, uite-o maşină, pam, sec, că şi când ai prinde o muscă într-un ceaslov – şi dintr-o dată, gata, se termină filmu’.

Blank, negru, nimic. Dispare tot.  Ce mai înseamnă restu’? Ce mai înseamnă că te-ai trezit dimineaţă, ce mai înseamnă pat, ce mai înseamnă pernă, ce mai înseamnă adidaşi, ce mai înseamnă stradă, bicla, accident? Ce mai înseamnă  fucking „digestie”?

Mihai îl priveşte indiferent pe George, apoi îşi întoarce privirea, îşi scoate un muc din nas şi îl aruncă peste balustradă:  Fliup, fleap, fleosc.

– Fascinant, nu-i aşa?

Shik. Shak. Shok. Shik, Shak, Shok.  Sună telefonul.

–  Aleoooo, zice Mihai, prelungind vocalele, că un cocalar bişniţar, vânzător de telefoane ciordite la intrare în Obor. Dea. Deaaaa? Eşti la uşe? Păi zi aşea, zice „aşea” prelungind vocalele, că un şarpe beat, şearpe, adică. Vin acum.

– Mia?

– Mia.

– Şi de ce vorbeşti că un coclit, să moară familia mea, o să zică asta că suntem nişte coţcari, că spargem seminţe la bloc, că mergem la festivalul de film pe Insula Pensionarilor, că e mocangeală, că mâncăm mici la Onţanu. UNPR-ule!

– Ia taaaci, măă, nebunule, zice Mihai, prelungind cu scârbă jucată vocalele.

Apoi, îşi aprinde o ţigară.

– Ce faci, mă, nu te duci să-i deschizi ?

– Las-o s-aştepte. Aşa se-nvaţă.

– Bă, da…

George intră degrabă în casă.

Mihai rămâne pe balcon. În dreptul terasei apare o ambulanţă.

„Scuze, Mia,  e cam dezordine pe-aici, te servesc cu ceva, a nu, bi-bi-ne, dar…”, se aude vocea lui George, din cameră.

Mia intră pe balcon. Are o ţigară în mâna dreapta, pe care o ţine între degete, cu cotul sprijinit de șold.

Poartă ochelari de soare rotunzi, din aia tip John Lennon, de-aia nu vom şti niciodată ce ochi are Mia.

Mia e blondă şi are părul lung până la umeri. Când se întoarce brusc şi zâmbeşte, părul ăsta îi joacă în aer. Poartă o rochie albă cu buline mari, roşii. Are unghiile date cu ojă neagră. Un soi de Marla – Lolita.

Mia ştie asta, Fight Club pentru el, Lolita pentru ea.

Mia ştie că asta e un pic penibil, superficial şi reductiv, dar trebuie să te mai şi distrezi din când în când. De-aia, când intră în balcon, se opreşte şi

Lasă acel vălătuc de fum să-i iasă din gură, învârtoşat, umbră a focului mocnit ce arde-n ea.

Îşi ridică mâna stângă şi cu degetele că nişte baghete magice, despică fumul, care se risipeşte în azurul încins,  făcând timpul să curgă din nou.

– Salut!

– L-a damblagit pe ăla pe viaţă, să moară familia mea.

– Ce spui?

– Uite, biciclistul ăla. L-a lovit cu maşină. Acuma-l şuie în ambulanţă.

– Nu şi-a revenit, mă?, zice George.

– Uite, ia o bere, zice Mihai, stai jos. Tfpsss.  Capacul…

Mia îşi trage rochia sub fund, se aşază pe scaunul galben, de plastic, ia berea, soarbe din ea şi scuipă repede.

– E caldă!

– L-o fi lovit la cap. Să te ţii atunci…

– Da’ a fost vina lui, la urmă urmei a intrat pe străduţă fără să se asigure, a frânat şi ăla cât a putut. De lovit, nu l-a lovit tare, dar cine ştie, în cădere…

– Putea să între în gardul ăla. Dacă intră în gardul ăla, ăla era.

–  Na, uite o bere rece, zice Mihai scoţând o sticlă din lădiţă frigorifică. Că ţie nu-ţi pasă…

Mihai dă să deschidă berea, dar Mia i-o trage repede din mâna, îşi înfige dinții în capac, s-o desfacă, dar îşi prinde buza între dinţi şi tablă capacului. Sângerează, şi firicelul de sânge roşu se scurge, subţire dar hotărât, în colţul gurii, apoi uşor, pe barbie, pe pielea albă.

– Uite, ce-a făcut. Păi, ce să-ţi fac, dacă eşti… Râde. Eşti ok ?

– Şi cine e de vină, la urmă urmei, spune Mia ștergându-şi dâra de sânge cu dosul palmei. Soarta? Să fi fost atât bicicleta cât şi maşina pe două traiectorii, traiectorii care s-au format de la crearea timpului, traiectorii care au trecut unele pe lângă altele, s-au apropiat, s-au despărţit şi în cele din urmă s-au întâlnit în punctul X? S-au lovit, s-au aneantizat, spune Mia, trecându-şi degetele printre dârele de fum de ţigară.

– Nu s-au aneantizat, spune George. Unul a scăpat, celălalt nu. Unul a lovit, celălalt a fost lovit. Cel mai puternic a scăpat, cel mai slab, nu.

– Ia uite, s-au trezit filozofii. Şansă sau supravieţuire. Amândouă, te pomeneşti. Neşansă sau nesupraviețuire. Moarte.

– Să ştii că viaţă însăşi a apărut printr-un accident, doar dacă Bog cel Mare nu le-a făcut el pe toate, caz în care e foarte posibil că Bog însuşi să fi fost un accident. Al cui? Această este întrebarea, spuse George, mai sigur pe el că niciodată.

Mia tuşi, îşi întoarse capul şi, pentru o clipă, îşi trase ochelarii pe nas, în jos, privind câteva secunde cu ochiul liber spre scenă accidentului. Venea o maşină de poliţie.

– Tehnic, spuse Mihai, dacă toată lumea respectă regulile, inclusiv cele de circulaţie, nu contează dacă eşti mai puternic sau mai slab, totul ar trebui să fie în regulă. Nu ar mai fi accidente. Spune-i armonie divină, spune-i rigoare divină, sau spune-i minimă convenţie umană. Convieţuire. Bun simț. Am grijă de ţine, ca să am grijă de mine. Am grijă de mine, deci am grijă de tine.

– În fapt, i-o taie Mia, luând sticlă de bere, ţinând-o deasupra balustradei, tu nu ştii să dansezi. Crezi că ştii să dansezi, în schimb tot ce faci tu este să ai grijă să nu îţi calci partenerul de dans pe vârful bocancului, ceea ce într-adevăr e remarcabil, dar inutil.  Simţi forţele, simţi inerţiile, simţi chiar şi ritmul, nu te mint, simţi chiar şi ritmul – dacă ritmul înseamnă să dai din cap pe 4/4 că pe house, orişicum nu ştii să dansezi. Şi când îţi dai seama de asta, începi să te porţi că un cocalar, în cel mai bun caz, sau că un miliţian, în cel mai rău. Miliţian cocalar. Şi dădu drumul sticlei, de la balcon, care, când căzu pe asfalt, făcu

Poc !

– S-, s-, s-au e un bun creştin, zise George.

– E totuna, zise Mia, ieşind val-vârtej din balcon.

– Bine că ştii tu doar să dansezi, zise Mihai arătând ameninţător cu degetul spre perdeaua care adia în urmă Miei.

 

„Ar fi trebuit să-mi ţin gura”, gândea Mihai.

***

Mergeam pe bicicletă, mă întorceam de la Decathlon cu ditamai ghiozdanul de drumeţie în spate şi când să întru în parc m-a lovit o maşină. Uitasem de străduţă aia şi, simţind ceva în rază vizuală, am întors capul spre stânga, mi-am zis doar „mă loveşte maşină”, s-a auzit un buf, după care am zburat ceva timp în aer, se învârtea pământul în jurul meu şi m-am trezit jos. La câţiva metri de mine era un gard cu nişte vârfuri ascuţite. Am încercat să mă ridic, aveam pantalonii rupţi şi mă dureau foarte tare piciorul şi coapsă stânga. Căştile îmi săriseră cât colo, şi ochelarii la fel. Apoi a venit şoferul la mine, m-a întrebat dacă sunt ok, i-am spus „cred că da”, iar el mi-a zis „ce-ai făcut mă, omule, mă, mă bagi la belea”, iar eu am zis „îmi pare rău, îmi cer scuze, va rog să mă iertaţi”. A venit imediat un ospătar şi m-au ajutat amândoi să merg la terasă, m-au aşezat pe un scaun, mi-au dat apă să beau, mi-au dat comprese cu gheaţă. „Ce oameni buni, mi-am zis”, nu-mi imaginăm că oamenii pot să fie aşa de buni, aşa de săritori.

I-am zis şoferului că sunt bine, că nu-i nici o problem

[, dar el nu şi nu, că dacă am păţit ceva şi se întâmplă mâine, poimâine, cine ştie ce şi el cade vinovat. Am spus, bine, chemaţi poliţia şi salvarea, au venit, m-au verificat în ambulanţă, am scăpat uşor, a venit şi poliţia am dat declaraţie. Bicicletă era distrusă totuşi. Am bătut palma cu şoferul, zice eşti fumător, zic da, zice ia o ţigară, hai ia două, zici că eşti fumător, hai ia 20 de lei să-ţi iei un pachet de ţigări, zic nu, mulţumesc, da se poate, bine, încă o dată sănătate, la revedere.

Iau bicicletă în braţe dar mi-e tare greu s-o ţin, mă doare piciorul aşa că mă duc la şofer şi îl zic, „auziţi, nu puteţi să puneţi bicicletă în spate?”, avea o furgonetă, am uitat să zic, zice da şi deschide uşile şi era plin de lădiţe din alea în care se ţine pâinea şi înghesuie bicicletă înăuntru.

– Da’ unde lucraţi, întreb, în maşină.

– Eh, transport şi eu câte ceva pe la shaormeriile astea prin Bucureşti.

– Pe bune? Transportaţi materialul pentru shaorma?

– Pita, lipii, d-astea.

– Puteţi să mă lăsaţi şi pe mine acolo, la shaormerie, la Iancului?

– Da, zice omul, transpirat. Era într-adevăr cald. Vrei o shaorma?

– Nu, mulţumesc.

Îşi şterge picăturile de transpiraţie de pe frunte cu mâneca, dau mâna cu el, zâmbesc, dacă se mai poate zâmbi, îmi pun bicicletă pe umăr şi pornesc, încet, înspre casă.

(Răzvan Alistar)