Acum zece ani și o săptămână, prima tipă pe care am iubit-o până la capăt (cât de penibil sună asta acum) intra în sala de curs, AN250, de mână cu noul ei prieten. Colegii de serie au început să se uite ciudat la mine. Până atunci, fusesem unul din cele câteva cupluri care rezistaseră trei sesiuni împreună. Eram anul doi și m-am decis că, deși voiam să termin cei cinci ani care urmau să mă facă inginer, nu mai voiam să vin la cursuri și să-i văd pe cei doi cum își etalau fericirea în fața mea. Nu-mi plăcea să mă joc și nu aveam bani pentru frecat menta în baruri, așa că mi-am scris un CV pe care l-am printat în zece exemplare la parterul căminului. Mi-am trecut în el, de la olimpiada județeană de matematică din clasa a patra, la naționala de fizică dintr-a unșpea, și că aproape am jucat în Cântăreața Cheală într-a doișpea. La locuri de muncă anterioare nu am trecut nimic, deși aș fi avut ce să trec.

După două zile, în pauza unui seminar de engleză am lăsat o parte din CV-uri la standurile firmelor venite să recruteze studenți. Primii, de la o firmă de care nu auzisem până atunci, m-au sunat a doua zi – o firmă de apartament care din fericire avea biroul la nici 500 de metri de cămin și de facultate. În următoarea zi am fost la primul și ultimul meu interviu de angajare. Am intrat la două și, după patru ore, am dat mâna cu toți viitorii mei colegi, majoritatea moldoveni de-ai mei, deși salariul oferit era mult mai mic decât auzisem prin cămin că se câstiga în IT.

Acum zece ani, la 9:05, am bătut la ușa de la etajul întâi al clădirii de la Grozăvești. Venisem mult prea devreme. Până la prânz, când am primit un desktop reciclat, am semnat contractul de muncă, valabil trei luni, în care era specificat că trebuia să stau în timpul programului logat pe Yahoo Messenger și că putem folosi sala cu biliard și tenis de masă doar înainte de 9 și după 7. În următoarea lună, m-au tot chemat firme mult mai cunoscute la interviuri, dar, deși erau pentru pozitii mult mai bine plătite, am refuzat, pentru că-mi dădusem cuvântul oamenilor din Vaslui. Le-am zis că o să-i contactez când se termină perioada de probă și contractul pe care îl semnasem.

În iunie 2006, am primit primii mei bani pe card care nu veneau de la ai mei sau de la facultate. 700 de lei, față de cei maxim 300 pe lună trimiși de mama, sau cei 200 pentru bursa de merit. Nu a fost primul meu salariu, dar cu siguranță a fost cel mai consistent de până atunci. În vara dinainte de facultate am lucrat o lună de zile la o firmă de pompe funebre. Am câștigat în jur de 200 de lei așteptând oamenii să moară și să le scriu, folosind un șablon, urări de bine pe coroanele din cetină de brad pe care le făceam tot eu. Cu un an înainte, tot timp de o lună, în timpul vacanței de vară, am făcut scânduri din trunchiuri de brad și de fag. Înainte de a unșpea am făcut dale de beton ca să-mi pot lua blugi noi și culegeri de fizică.

Cu o lună înainte să mi se termine perioada de probă au început să apară zvonuri legate de faptul că firma de apartament o să fie cumpărată de o firmă mare din state. Am semnat contractul pe termen nedeterminat fără să știu că peste trei ani o să fiu numit corporatist. Erau vremurile dinainte de Facebook și de miștouri față de cei ce lucrează în multinaționale. Noi ne bucuram că ni se măreau salariile și că apăream la știri ca firma aia minusculă cumpărată de o firmă mare pe care toată lumea o pirata.

Ieri am ieșit cu tipa de atunci. S-a despărțit de puțin timp de fostul nostru coleg de serie iar eu mi-am dat seama că în ăștia zece ani corporația a fost singurul lucru constant la mine. Asta mi-a oferit liniștea să mă pot concentra pe iubit accidental până la capăt de zeci de ori și să-mi plătesc miile de beri în timp ce o frecam prin baruri.

(Gelu Blanariu)