Credit foto: Gia Șerban

De când se știa, avea o slăbiciune pentru fetițe, fete și femei. Prima lui amintire e cea a chiloților lui Beatrice. Avea patru ani și era în grupa mică la o grădiniță despărțită de un gard de sârmă de școala în care urma să facă primii opt ani de studii. În fiecare zi stătea în pauze lipit de gard și admira copilele ce se jucau pe terenul de sport.

Își aducea aminte momentul în care fetița cu părul prins la spate într-o singură coadă a căzut de pe scăunel cu picioarele în sus, arătându-și lenjeria albă. Cristi a rămas fascinat de albul dintre picioarele colegei. A doua zi, sâmbătă, s-a trezit nerăbdător de la ora șase și a început să plângă. Voia să meargă la grădiniță, să-i vadă din nou chiloții.

Mai târziu, el avea 11 ani, iar verișoara lui, cu doi ani mai puțin. Le plăcea să se învârtă/ învârtească unul în brațele celuilalt prin fânul strâns pentru animale. La un moment dat a realizat că se întâmplau lucruri ciudate. La sfârșitul unei astfel de „rostogoliri” a rămas preț de câteva zeci de secunde deasupra ei, simțind pentru prima oară căldura coapselor unei fete. S-a speriat de acea primă încordare a mușchilor de a căror existență nici măcar nu știa și a fugit în copacul în care obișnuia să se ascundă. A coborât din locul sigur, aflat la cinci metri de lumea reală, doar seara târziu, când lumea începuse să strige după el prin livadă. I se părea că era bolnav. Astfel de simțiri nu apăreau în cărțile lui Jules Verne, prin care își construise imaginea lumii reale, deci nu era normal ce se întâmplase.

Încet, încet, a început să se descopere în timp ce se gândea la colegele de clasă pe care le salva de la o moarte cumplită. Nu se gândea la sânii ce începuseră să apară pe sub uniformele albastre și nici măcar la buzele care îi atingeau obrajii de ziua lui, când împărțea cu mândrie bomboane. Își învârtea degetul mare în jurul prepuțului gândidu-se la cum se arunca în fața glonțului care se îndrepta spre Monica. Tremura, fără să-și dea seama de ce, în momentul în care, la înmormântarea lui, domnișoara cu pantaloni în carouri plângea și realiza că l-a iubit cu mult înainte să facă acel gest de eroism. Nu conta că șansele ca cineva să intre cu o mitralieră într-o școală liniștită dintr-un sat uitat de lume erau infime. El adormea liniștit știind că, dacă va fi cazul, o va salva de la moarte pe colega care-l făcea să meargă în fiecare zi la școală.

Pe la 13 ani a descoperit-o pe Emmanuelle. Era sâmbătă seara. A adormit cu televizorul deschis, dar s-a trezit pe la unu noaptea. Atunci a văzut prima scena erotică din viața lui. Pentru prima oară a simțit furnicături fără să-și imagineze scene de eroism. Se uita la ecranul televizorului și se simțea un animal. Era îngrozit de cât de murdare au fost până atunci atingerile sale. Le respecta prea mult pe Monica, Gabi sau Daniela ca să și le poată imagina în astfel de ipostaze. A început pentru prima oară să se masturbeze, privind în gol, având în minte mai mult o imagine, o idee, decât pe cineva real, palpabil.

O dată pe săptămână rămânea singur acasă pentru câteva ore. Atunci, răsfoia colecția de ziare de sub patul din bucătărie, în căutarea pozelor cu tipe semi dezbrăcate din Infractorul. După ce își gătea și mânca, se dezbrăca și întindea paginile gri pe pat. Își freca tot corpul de cearșafurile albastre în timp ce se uita ciclic la toate pozele adunate pe paginile ziarului. Nu zăbovea niciodată cu privirea pe același chip mai mult de cinci secunde. Îi era teamă ca nu cumva fragmentele acelea de ziar să prindă viață. În mod normal tot acest joc se termina în momentul în care simțea că se apropia cu gândul prea mult de cineva sau ceva din viata lui de zi cu zi. De data asta, însă, s-a întâmplat ceva ciudat: întreg corpul i-a tresărit și a apărut pe cearșaf ceva lipicios și alb. S-a speriat, s-a îmbrăcat, a adus o cârpă umedă și a șters locul crimei.

(Gelu Blanariu)

(O primă variantă a acestui text a apărut pe blogul lui Gelu Blanariu, cu titlul: „Trei zile – începutul”)